Dacă François Hollande va câştiga, după cum se pare, turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale din Franţa, ceva se va schimba în Europa, cu siguranţă.
Şi nu mă refer numai la pactul de stabilitate fiscală, pe care candidatul socialist şi-a propus să îl modifice, ori la reconfigurările axelor de putere în UE (vezi recenta înţelegere dintre Angela Merkel şi Mario Monti).
În primul rând, e de anticipat – dată fiind centralitatea Franţei în procesele politice de pe continent – o reconfigurare la stânga a politicii europene. Indiferent dacă la putere vor ajunge, prin alegeri, partide socialiste, în ţări ca Italia, Belgia, Olanda sau Germania, sau actualele guverne de centru-dreapta vor continua.
Ce nu va mai putea continua este actuala politică a liberalismului sălbatic, care predică domnia absolută a pieţei şi restrângerea rolului economic al statului. Adâncirea crizei zonei euro a arătat că supravieţuirea modelului economic capitalist nu mai e posibilă fără politici sociale adecvate şi fără un rol pronunţat de arbitru al statului. Nici una din ţările care s-au confruntat cu criza, în frunte cu SUA, n-a reuşit să se redreseze fără o masivă intervenţie a statului.
Franţa este exemplul cel mai elocvent în acest sens, iar avansul pe care îl are François Hollande în faţa lui Nicolas Sarkozy nu se datorează nici unei mai bune campanii electorale, nici nemulţumirii indistincte a electoratului. Ci convingerii francezilor că statul francez are resurse mai ample de intervenţie în favoarea cetăţenilor, decât a folosit sub conducerea lui Sarkozy, a cărui politică de dreapta a preferat rigiditatea ideologică rezolvării concrete a nevoilor populaţiei.
Această politică este pe cale să înceteze. Trebuie să înţelegem că necesara prăbuşire a comunismului, în 1989, nu înseamnă validarea celor mai radicale şi mai sălbatice precepte ale capitalismului. Ci un îndemn la reflecţie şi la reforma societăţii occidentale.
Pe care criza o face inevitabilă.