Dacă François Hollande va câştiga, după cum se pare, turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale din Franţa, ceva se va schimba în Europa, cu siguranţă.
Şi nu mă refer numai la pactul de stabilitate fiscală, pe care candidatul socialist şi-a propus să îl modifice, ori la reconfigurările axelor de putere în UE (vezi recenta înţelegere dintre Angela Merkel şi Mario Monti).
În primul rând, e de anticipat – dată fiind centralitatea Franţei în procesele politice de pe continent – o reconfigurare la stânga a politicii europene. Indiferent dacă la putere vor ajunge, prin alegeri, partide socialiste, în ţări ca Italia, Belgia, Olanda sau Germania, sau actualele guverne de centru-dreapta vor continua.
Ce nu va mai putea continua este actuala politică a liberalismului sălbatic, care predică domnia absolută a pieţei şi restrângerea rolului economic al statului. Adâncirea crizei zonei euro a arătat că supravieţuirea modelului economic capitalist nu mai e posibilă fără politici sociale adecvate şi fără un rol pronunţat de arbitru al statului. Nici una din ţările care s-au confruntat cu criza, în frunte cu SUA, n-a reuşit să se redreseze fără o masivă intervenţie a statului.
Franţa este exemplul cel mai elocvent în acest sens, iar avansul pe care îl are François Hollande în faţa lui Nicolas Sarkozy nu se datorează nici unei mai bune campanii electorale, nici nemulţumirii indistincte a electoratului. Ci convingerii francezilor că statul francez are resurse mai ample de intervenţie în favoarea cetăţenilor, decât a folosit sub conducerea lui Sarkozy, a cărui politică de dreapta a preferat rigiditatea ideologică rezolvării concrete a nevoilor populaţiei.
Această politică este pe cale să înceteze. Trebuie să înţelegem că necesara prăbuşire a comunismului, în 1989, nu înseamnă validarea celor mai radicale şi mai sălbatice precepte ale capitalismului. Ci un îndemn la reflecţie şi la reforma societăţii occidentale.
Pe care criza o face inevitabilă.
Se va schimba Europa după 6 mai?
Bun venit în blogosferă!
După părerea mea, François Hollande este un preşedinte „nejucător” sau, dacă vreţi, mai nejucător decât alternativa Nicolas Sarkozy. Dacă este aşa, ar putea fi ceva bun pentru Franţa, dar mai ales pentru „externele” Franţei. Dacă nu este adevărat…
Mulţumesc pentru întâmpinare.
Referitor la observaţia pe care o faceţi, precum şi la referinţa de subtext la situaţia din România, opinia mea e că ar trebui să repunem lucrurile la locul lor, într-o ordine constituţională şi de gândire, fără de care nu cred că putem progresa. A fi jucător sau nejucător nu e ceva rău în sine. Problema o constituie cadrul constituţional. Cadrul constituţional românesc nu prevede un preşedinte-jucător, nici măcar în măsura în care o prevede cadrul constituţional francez. Pe de altă parte, a fi preşedinte-jucător, în situaţia în care acesta este rolul pe care ţi-l conferă Legea fundamentală (ca în SUA, de pildă), e nu numai o calitate a omului politic: e chiar o obligaţie constituţională.
La noi, din păcate, încălcarea Legii fundamentale a început chiar cu această declaraţie, conform căreia actualul preşedinte s-a dorit jucător, în condiţiile în care Constituţia îi rezervă rolul de arbitru.
Nu cunosc exact care a fost, în toţi cei cinci ani ai mandatului lui Sarkozy, raportul său cu cadrul constituţional francez. Înclin să cred că unul corect, fără derapaje vizibile. Dar eu sunt, după cum aţi putut citi pe blog, un om de stânga. Prin urmare, l-am susţinut pe Hollande. Cred că pentru românii din Franţa, un preşedinte socialist e mai puţin tentat de derapaje rasiste sau discriminatorii. Cred şi că Hollande, personal, va susţine mai substanţial România în chestiunea Schengen, care îi interesează pe toţi românii care călătoresc frecvent.