Alocuțiunea pe care am susținut-o la Unversitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, la 60 de ani de la moartea marelui sculptor.

S-au scurs 60 de ani de nemurire a lui Constantin Brâncuși. Aproape o viață de om. Și, dacă ne gândim la asta, receptarea operei lui a variat de la atitudini infantile, apoi adolescentine, până la maturitatea de azi, deși niciodată nu suntem pregătiți pentru excesele care însoțesc, de obicei, opera unei personalități artistice de talia și de geniul său.

Relația operei sale cu un public în veșnică schimbare este poate mai importantă acum. Și depinde de felul în care noi, cei de acum, știm s-o punem în valoare, s-o păstrăm și s-o facem accesibilă tuturor iubitorilor de frumos. Am avut anul trecut o bună ocazie de a schimba lucrurile în această relație: se împlineau 140 de ani de la nașterea sa. Zgomotul unei campanii de PR, care a avut motivații politice, a acoperit vocile celor care îl iubesc cu adevărat pe Brâncuși, și au încercat să-l prezinte în toată complexitatea personalității sale. Să nu ratăm și această ocazie de a ne apropia mai mult de Brâncuși și de opera lui.

Aș spune că politizarea receptării operei brâncușiene este cel mai mare rău care i se poate întâmpla. Politizarea, dar și necunoașterea, nepăsarea, superficialitatea abordării procesului de conservare și de punere în valoare. Mai avem până când Brâncuși să fie contemporanul nostru. Sunt încă prea multe prejudecăți în ceea ce-l privește, deși nu de puține ori artistul, și mai ales lucrările lui, au fost folosite în scop de propagandă. Este o atitudine cinică, și nu face cinste celor care procedează astfel.

Semnificațiile operei brâncușiene sunt departe de a fi fost epuizate, iar consensul vizează doar valoarea ei excepțională. Ceea ce, pentru cineva, este un triumf al artei moderne și o reinventare a sculpturii, pentru altcineva este o expresie eminentă a arhaicității și o întoarcere la rădăcinile tradiționale ale artei.

Nimeni nu își poate aroga vreun monopol asupra receptării, conservării și valorificării operei lui Brâncuși. O astfel de abordare aduce prejudicii operei sale. Diversitatea opiniilor este una, conflictele generate de diversitate, altceva. Conflictele ne duc într-o fundătură. Avem atâtea de făcut pentru a-l aduce pe Brâncuși în fața noilor generații, pentru a le face să înțeleagă rolul extraordinar jucat de el, de arta lui, în dezvoltarea culturală a Europei primei jumătăți a secolului trecut, încât nu ne putem permite luxul conflictelor. Vă invit să lucrăm împreună pentru a ne atinge obiectivele propuse.

Atât de multe sunt aceste interpretări, încât uităm adesea că marile lucrări brâncușiene, cum este Ansamblul de la Târgu Jiu, nu s-au ivit din întâmplare şi se leagă de niște semnificații precise, care nu ar trebui pierdute din vedere. De pildă, acest Ansamblu, capodopera absolută a creației lui Constantin Brâncuși, nu este decât în subsidiar un manifest al artei moderne. Întru început, el a fost un Ansamblu Memorial, menit să celebreze eroii căzuți în Marele Război, pentru realizarea visului Marii Uniri.

Suntem acum în anul centenar al marilor victorii de la Mărășești, Mărăști și Oituz, din Primul Război Mondial, şi cu un an înaintea Centenarului Marii Uniri. Se cade să nu uităm că, până şi pentru marele artist modern Constantin Brâncuși, sculptor al arhetipurilor spirituale, aceste sacrificii românești au constituit mobilul unei creații artistice de însemnătate mondială. În fond orice creație presupune un sacrificiu. Iar Marea Unire este rezultatul unui astfel de sacrificiu, ce trebuia nemurit de geniul său.

Dar artistul însuși ne-a oferit, cred, cheia înțelegerii resorturilor sale artistice. “Vă dăruiesc bucurie pură!”, spunea Brâncuși despre sculptura sa. Cu alte cuvinte, nu monumente goale, simple expresii ale dorinței oficiale de expunere publică, nu reprezentări în piatră ale unor persoane sau obiecte, ci bucurie. Arta, pentru Brâncuși, avea semnificație dacă dăruia oamenilor bucurie, dacă îi făcea să se înalțe deasupra neajunsurilor clipei, dacă îi vindeca de rău. Iar arta brâncușiană, legând oameni din lumea întreagă în jurul arhetipurilor spirituale turnate în piatră, în metal sau în lemn de meșterul din Hobița Gorjului, ne dăruiește de 60 de ani bucurie curată.

Este bine să ne reamintim că, după 60 de ani, încă suntem datori față de bucuria pură pe care meșterul gorjean ne-a dăruit-o. Tocmai pentru ca această bucurie să continue să ilumineze spațiul românesc, avem obligația de a continua demersurile de protejare, cunoaștere şi promovare a creație lui Constantin Brâncuși. Nu prin operațiuni demagogice, în spatele cărora se ascund interese mercantile. Ci prin includerea operei lui Brâncuși în Patrimoniul Mondial UNESCO şi prin înființarea unui Muzeu “Constantin Brâncuși”.

Sunt demersuri minime, pe care le vom relansa, în anul premergător Centenarului Marii Uniri. An în care, cum spuneam, Constantin Brâncuși împlinește 60 de ani de nemurire.

Bucuriei pure trebuie să îi răspundem pe măsură, cu bucuria pură de a oferi tuturor șansa de a se întâlni cu creația lui Brâncuși şi de a-i cunoaște rădăcinile.”