Toţi cei care au călătorit în străinătate au observat cât de numeroase şi de bine puse în valoare sunt casele memoriale ale marilor personalităţi culturale. O plimbare prin Paris, Madrid sau Florenţa îţi furnizează un repertoriu al istoriei artelor, ştiinţei şi politicii, dacă nu chiar un mic compendiu de istorie universală.
Oraşele României nu au, desigur, un repertoriu de personalităţi comparabil cu cel din Franţa, Italia, Spania, Germania sau Anglia. Însă nu diferenţa de valoare culturală este cea care dă urbelor patriei noastre aspectul lor anonim, de simple înjghebări tranzitorii, în care oamenii muncesc, mănâncă, beau, se iubesc şi mor. Şi atât. Ci felul în care sunt puse în valoare aceste prezenţe spirituale care, în felul lor şi la nivelul nostru, au iluminat cu prezenţa lor secolele de istorie românească.
Să începem cu începutul. Însuşi Muzeul de Istorie Naţională, deşi adăposteşte comori inestimabile (din perioadele preistoriei, istoriei antice daco-romane şi Evului Mediu), care interesează turiştii şi specialiştii străini în cel mai înalt grad, este găzduit într-o clădire improprie. Fosta clădire a Direcţiei Poştelor nu are un spaţiu de parcare, în care să poată poposi autocare, dispune de iluminat natural într-o proporţie nesatisfăcătoare, are un raport neconvenabil între spaţiile de expunere şi cele de circulaţie, iar volumul total al clădirii este insuficient. Nemaivorbind că biata clădire a mai adăpostit de-a lungul timpului şi alte muzee, foarte interesante, şi ele: Muzeul Sportului (între timp, mutat într-un spaţiu mai adecvat), Muzeul Filatelic (obscur marelui public, dar excepţional prin valoarea colecţiilor)…
Aceasta face ca şi alte tezaure istorice ale Capitalei – cum ar fi vestigiile daco-romane dimprejur – să rămână complet necunoscute publicului şi greu, dacă nu inaccesibile, specialiştilor. Un amic, om de cultură, mi-a povestit ce dificultăţi a avut, cu „Istoria Bucureştilor“ a lui Constantin C. Giurescu în mână, să îl ducă pe un arheolog italian la siturile romane din jurul Capitalei : un adevărat calvar, complet nejustificat de interesul excepţional al acestor mărturii vii ale identităţii noastre.
Urmează casele memoriale. Nu numai în Bucureşti, ci şi în Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova, Arad, Bacău, Piatra Neamţ, Constanţa s-au născut, au trăit sau doar au locuit personalităţi ilustre ale istoriei şi culturii naţionale. De asemenea, de la începuturile epocii moderne cel puţin, personalităţi de renume ale istoriei şi culturii universale au fost oaspeţii României, de la Franz Liszt la Lev Tolstoi, de la Raymond Poincaré la Yehudi Menuhin. Toţi aceşti oameni au locuit undeva, în locuri care în general se cunosc. Nu e nevoie, de exemplu, de mari calităţi detectivistice pentru a identifica birtul din Covaci în care Lev Tolstoi a stat neîntrerupt timp de două săptămâni, ca ofiţer al armatei imperiale ruse, în drum spre câmpiile Bulgariei. E suficient să-i lecturezi jurnalul, în care descrie exact locul şi meniul, şi să instalezi imediat o placă memorială în Centrul Vechi, pe murii clădirii (care există şi azi şi tot local este!). Aşa cum există în toate capitalele culturale ale Europei. Numai la noi nu. Cred că nu există în toată România o singură asemenea placă memorială, deşi ţara ne-a fost vizitată şi cercetată, cum spuneam, de un număr însemnat de scriitori, artişti, istorici, filosofi şi personalităţi politice.
Puţinătatea caselor memoriale şi greşita lor destinaţie – pe care o pune în evidenţă însăşi denumirea de case memoriale, orientată către interior, nu către societate şi public – se datorează, şi ea, unor carenţe culturale evidente.
Pe de-o parte, urmaşii marilor personalităţi sunt, adesea, fie ignari care nu realizează dimensiunea personalităţii rudei pe care o moştenesc, fie inşi rapaci, care nu înţeleg că România este o ţară săracă, faţă de care, ca urmaşi ai unor genii, au şi responsabilităţi, nu doar drepturi. Între care dreptul de a se îmbogăţi pe spinarea înaintaşului lor este, din perspectiva lor, singurul care contează.
De aceea, autorităţile culturale trebuie să depună, de multe ori, eforturi sisifice ca să poată transforma modesta locuinţă a unui om de cultură în muzeu. Urmaşii fie vând cui oferă mai mult – iar autoritatea locală sau centrală nu poate niciodată oferi cât rechinii imobiliari –, fie, acceptând să o scoată din circuitul speculaţiei imobiliare spre a o oferi publicului, cer sume exorbitante. Nici nu există o strategie complexă a statului în acest sens, e adevărat, dar nici nu e uşor ca ea să fie construită prea repede, în aceste condiţii. În România nu funcţionează, ca în Franţa, principiul excepţiei culturale, care să împiedice înstrăinarea şi chiar distrugerea acestor urme materiale ale trecerii prin lumea românească a unor valori inestimabile ale culturii universale.
Spuneam că este greşită şi optica asupra acestor case memoriale, evidentă încă din denumirea lor. În perioada comunistă, atunci când (după tentativa stalinistă de distrugere a memoriei culturale a României) s-a trecut la „recuperarea clasicilor” şi s-au amenajat aceste case, nu exista, practic, turism, iar ideologia comunistă nici nu intenţiona educarea oamenilor în spiritul valorilor trecutului. De aceea, aceste „case memoriale” au fost organizate având ca public-ţintă şcolarii de toate gradele, care erau duşi „cu clasa” sau „cu şcoala”, în excursii tematice. Unele, desigur, au beneficiat de muzeografi de calitate şi sunt autentice muzee, care prilejuiesc nu puţine revelaţii celor care le trec pragul. Altele, cele mai multe, din păcate, sunt alcătuite după şabloane şi, dacă ai vizitat una, le-ai vizitat pe toate: câteva obiecte ale scriitorului în nişte vitrine impersonale, o bibliotecă a scrierilor sale în diferite ediţii, mobilier de epocă şi câteva panouri cu „viaţa şi opera”. Nu e un secret pentru nimeni că, încă înainte de epoca Internetului, a tabletelor şi smartphone-ului, plictiseala tinerilor aduşi cu arcanul să treacă prin asemenea case era maximă. Darămite azi!
S-au dărâmat, desigur, multe clădiri de patrimoniu, şi nu numai în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Colonelul Dimitrie Papazoglu, unul dintre pionierii cercetării arheologice şi muzeistice (a cărui colecţie a stat la originea Muzeului de Istorie Naţională), deplângea, pe la 1875, cruzimea cu care în perioada 1830-1875 s-a distrus patrimoniul medieval al Vechiului Regat. Prin restaurări sălbatice, când nu prin demolări absolut iresponsabile, circa jumătate din patrimoniul imobiliar medieval a cărui existenţă este consemnată în scris a dispărut. Dacă la nivelul imobilelor ecleziastice stăm mai bine (căci intervenţiile de după 1950 au redat multor biserici şi mănăstiri înfăţişarea lor autentică), patrimoniul imobiliar civil este absolut distrus. Priviţi cu ce mizerie de clădiri au fost acoperite ruinele spectaculoase ale Curţii Vechi şi aveţi o mostră a atitudinii noastre faţă de trecut.
Însă nu toate personalităţile care merită consemnate prin plăci memoriale au locuit într-o singură locuinţă, a cărei eventuală demolare face imposibilă prezervarea memoriei lor. Mircea Eliade, de pildă, conform memoriilor sale, a stat în mai multe locuri în Bucureşti, nu doar în casa demolată în 1935. Una dintre aceste locuinţe, pe actualul Bulevard Dacia, este marcată printr-o placă memorială. De ce nu se poate amenaja un mic muzeu Eliade, într-un sit al Capitalei care continuă să arate, din fericire, ca în anii în care acolo a locuit Eliade, e un mister pe care nu-mi propun, deocamdată, să-l elucidez.
Sau Lucian Blaga. Clujean prin adopţiune, Blaga a fost, totuşi, mult timp diplomat şi chiar subsecretar de stat la Externe, în timpul mandatului lui Istrate Micescu. Hotelul în care trăgea când venea în Bucureşti există încă şi tot hotel este. O placă ar trebui să imortalizeze, astfel, prezenţa simbolică pe Calea Victoriei a unei personalităţi excepţionale a filosofiei şi literaturii române (care, în plus, se bucură de o cotă în creştere pe plan internaţional).
Casele şi plăcile memoriale configurează un habitat populat de valori, de oameni de frunte, de modele. Înfăţişează străinilor şi nouă înşine o cultură care s-a dezvoltat frumos, aici, la porţile Orientului, şi o civilizaţie care, în ciuda celor spuse de Poincaré, nu ia chiar totul à la légère.