Un oraş al melancoliei?

În splendida sa carte Istanbul, Orhan Pamuk descrie oraşul sub pecetea melancoliei. Un loc al reveriei, al refugiului în contemplaţie.
Mă gândesc că, dacă nu este o metaforă de scriitor îndrăgostit de oraşul său, caracterizarea lui Pamuk i se potriveşte Istanbulului numai seara, în acel interval nedefinit dintre zi şi noapte. Lumina soarelui coborând peste Cornul de Aur, vocile muezinilor chemând la rugăciunea de seară, minaretele decupându-se pe fundalul asfinţitului, toate acestea predispun, într-adevăr, la melancolie şi explică ataşamentul faţă de Istanbul al tuturor celor care l-au stăpânit, încă de pe când se numea Byzantium.
Dar acest interval durează puţin. În timpul zilei, ca şi al nopţii, Istanbulul freamătă de o viaţă clocotitoare, de mare metropolă, supra-încălzită şi de sângele fierbinte al turcilor. Imaginea activităţii economice de zi cu zi în Istanbul este copleşitoare şi infirmă clipă de clipă stereotipul care-i califică pe orientali drept leneşi şi nelucrativi. Dimpotrivă, turcii muncesc din greu, iar eforturile lor sunt cuantificate în fabulosul ritm de dezvoltare economică pe care Turcia îl înregistrează în ultimii 10 ani.
În cele din urmă, cei care caută tihna orientală despre care au citit atâtea în cărţile călătorilor străini trebuie să se mulţumească numai cu câteva colţuri: vechiul hipodrom bizantin, mai multe parcuri, grădinile palatelor, umbra unor străduţe din Galata. În rest, Istanbulul este la fel de agitat ca orice mare metropolă a lumii.
Noroc că aromele sutelor de localuri şi culorile inconfundabile ale lumii orientale îi redau atmosfera de fostă capitală a Imperiului Otoman, salvând oraşul de tăvălugul globalizării.

Leave a Comment

Scroll to Top