Educația ca marfă și pericolul unei viziuni greșite

Periodic revine în spațiul public o viziune mercantil-primitivă despre educație. Văzută exclusiv ca o marfă, care se supune doar legilor cererii și ofertei. ”Producem pe stoc foarte mulți juriști și specialiști în științe umaniste, dar n-avem în raft suficienți ingineri sau specialiști în IT”. Cu viziunea asta situația din sistemul de educație se va deteriora și mai mult.

 Motivul este simplu. Dacă specialistul este un bun ca oricare, ca berea sau automobilul, iar piața muncii locul unde cererea se întâlnește cu oferta-lucru care îmi displace în mod profund-poate ne gândim și la ”timpul tehnologic” necesar formării unui specialist. Timp care, în educație, este parametru critic.

După 1990 am aplicat acest criteriu, al ”cerințelor pieței muncii”. Și am ajuns la concluzia că în România avem prea mulți ingineri și prea puțini juriști și economiști, filosofi și istorici. Drept pentru care a început să duduie industria de produs așa ceva. Doar că între timp cererea a fost saturată, din motive evidente-nevoia de astfel de specializări era suprestimată-în schimb oferta de ingineri sau specialiști în alte domenii s-a redus drastic. Și până să duduie, la rândul ei, noua industrie, va mai trece timp. Și într-un caz, și în celălalt, din momentul în care piața dă un semnal și până când ”industria educațională” satisface cererea trec cel puțin opt ani. Economia, cererea de forță de muncă, evoluează mult mai rapid.

Numai că aceste excese, și într-o parte, și în alta, au generat un fenomen și mai periculos: acela al lipsei formatorilor. Sunt domenii importante în care lipsesc sau sunt foarte puțini educatori, care să pregătească viitorii specialiști. Sunt rupturi generaționale. Pe care tehnologia nu are cum le suplini.

Avem nevoie de toate specializările. Nu sunt unele mai importante decât altele. Educația nu este o marfă. Este o nevoie socială. Anglo-saxonii foloseau un termen, care tradus ar însemna ”angajabilitate”, adică acea calitate a unui absolvent de a se adapta cererilor de pe piața muncii. Asta presupune o deschidere a elevului/studentului către cât mai multe domenii, pentru ca, după absolvire, cu un supliment de pregătire, să-și găsească ușor un loc de muncă. Iar deschidere înseamnă și participarea la actul cultural. Care presupune creativitate, în primul rând. Avem nevoie de oameni creativi în toate domeniile.

Avem mult prea puțini tineri cu pregătire universitară. Acesta este un adevăr dureros. A îngrădi și mai mult accesul la educație superioară, sub pretextul că ”nu asta cere piața” mi se pare un mod de a ne rata viitorul. Nu putem lăsa asta să se întâmple, indiferent de ce spune piața. Piața nu are nicio responsabilitate în acest domeniu. Noi, da, avem. Și trebuie să ne-o asumăm pe deplin.

 

 

Leave a Comment

Scroll to Top