Comemorând 50 de ani de la plecarea dintre noi a lui G. Călinescu, consemnăm, de fapt, un paradox. Deşi dispãrut dintre noi, G. Călinescu este în continuare o prezenţă permanentă.
Ne lipseşte, desigur, omul de zi cu zi: complex, şarmant câteodată, mizantrop şi retractil alteori, imprevizibil cel mai adesea. Dar criticul şi pedagogul literar naţional sunt în continuare prezenţi. Mai mult chiar decât unii protagonişti, vocali, însă nu foarte convingători, ai momentului.
A contribuit la această supravieţuire a lui G. Călinescu nu numai geniul său critic, evident pentru oricine nu este – vorba criticului – surd la sublim. Ci şi adversităţile care l-au însoţit, ca un blestem, la tot pasul, în cariera sa, adversităţi ale oamenilor şi ale istoriei prin care i-a fost dat să treacă.
Practic, în urmă cu cinci decenii, când pleca (mult prea timpuriu) dintre noi, G. Călinescu se afla în situaţia bizară de a fi, concomitent, un autor oficial – adică aflat în libertate, posesor al unor demnităţi publice în regimul comunist – şi un scriitor interzis.
Se afla în libertate şi nu făcuse, desigur, nicio zi de puşcărie, spre deosebire de alţii. Dar fusese dat afară de la Facultatea de Litere, fiind înlocuit de un medic dentist, marxist de conjunctură. Dat afară, el a transformat ofensa în şansă, creând prima structură modernă de cercetare ştiinţifică în domeniul umanist din România, şi anume Institutul de Istorie Literară, care astăzi îi poartă numele. Era deputat în acea ridicolă „Mare Adunare Naţională”, dar, când a apărut Bietul Ioanide, în 1953, critica oficială şi ideologii partidului l-au făcut praf, romanul a fost, după un timp, retras din librării, iar publicarea lui a fost considerată o eroare. Putea să publice monografii de scriitori clasici şi avea o foarte gustată rubrică în Contemporanul, ba chiar primise, din partea partidului, sarcina de a coordona un utopic „tratat” de istorie a literaturii române. Însă istoria sa, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, era o carte interzisă. Nu putea fi citată, iar lectura ei putea aduce grave consecinţe pentru cel surprins în flagrant. Avea să fie una dintre cele mai lungi interdicţii ale perioadei comuniste, căci de-abia în 1982 a văzut lumina tiparului ediţia a II-a a acestei cărţi fundamentale a literaturii române… 41 de ani de interdicţie pentru întâiul monument închinat literaturii române…
În chip straniu, această interdicţie, în loc să facă uitată fundamentala sinteză, a transformat-o într-un cult. Între 1982 şi 1989, în acei ani întunecaţi ai finalului de dictatură ceauşistă, Istoria literaturii române… se dădea „pe sub mână”, împreună cu alimentele şi bunurile de strictă necesitate. Era o modă, desigur, dar, ca orice modă, avea în spate un autentic interes şi un adevărat cult pentru această carte unică nu numai în critica noastră, ci şi în cea europeană.
După 1989 G. Călinescu a rămas în actualitate. Într-un mod regretabil, o serie de critici lipsiţi de merite civice sau profesionale l-au făcut responsabil de toate relele perioadei 1948-1965. O perioadă în care criticul nu s-a comportat ireproşabil, fără îndoială. Însă nici nu a fost el campionul realismului socialist ori aedul literar al regimului. Jocul său complicat de acte de curaj şi de concesii surprinzătoare i-a făcut rău lui şi bine tuturor celor pe care, într-un fel sau altul, i-a protejat. Era singurul care le putea oferi, de pildă, unor deţinuţi politici, ca Dinu Pillat sau Ovidiu Papadima, posturi de cercetători ştiinţifici în Capitală, şi a făcut-o. Era singurul care putea angaja un fiu de preot (agent al răspândirii „opiului pentru popor”, nu?), este vorba de eminentul istoric literar Teodor Vârgolici, un post de asistent de cercetare, în locul stagiului la ţară, în noroaiele din creierii munţilor, sau al şomajului. Şi iarăşi a făcut-o. Era singurul care a înţeles că eliminarea lui Tudor Vianu din facultate era (întrucât Vianu nu era membru de partid) un preludiu la arestarea profesorului şi s-a grăbit să-l angajeze la Institut, pe un post şi cu un salariu echivalent celui de la facultate.
Acest comportament complicat, în care compromisurile erau dublate de acte de curaj şi insubordonare – uneori în cadrul aceluiaşi articol! –, a fost transformat într-o culpă globală. Am auzit chiar un critic, el însuşi lipsit de orice merite civice în perioada comunistă, declarând senin că G. Călinescu „nu avea nici un pic de caracter”. Ce să mai zici în faţa unei asemenea judecăţi (mai bine zis, execuţii) morale? Doar că Mântuitorul ne-a recomandat să nu aruncăm primii piatra dacă nu suntem siguri că suntem fără păcat, iar despre caracterul criticului în cauză îl las tot pe Atotputernicul să se pronunţe…
După contestarea morală a urmat cea critică. S-a spus că e un critic „superficial”, că „nu i-a citit pe scriitorii despre care a scris”, iar Istoria… a fost considerată „o pacoste, care a blocat receptarea literaturii române”. Dacă în materie morală aveam de-a face cu imoralitatea moralizatoare, în cea critică ne aflăm în plin absurd. Singurul geniu pe care l-a dat critica noastră, un superficial? Nu a citit scriitorii despre care a scris? Ediţia critică realizată de colectivul Institutului a reprodus cronicile pe care li le-a dedicat tuturor scriitorilor contemporani, chiar şi celor minori, cronici care arată că G. Călinescu i-a citit pe toţi cu creionul în mână. Şi şi-a recitit cronicile, redimensionând judecata din momentul cronicii, în contextul istoric al întregii literaturi române. O pacoste, care a blocat receptarea literaturii române? S-ar putea argumenta, poate, că Istoria… a inventat literatura română, imprimând, pentru prima dată, o istoricitate coerentă şi o tradiţie verosimilă unui morman de texte.
Contestat, fără dovezi, în primul deceniu de democraţie – sau, poate, de capitalism literar sălbatic –, G. Călinescu a revenit în forţă în următoarele două. Ediţia critică, realizată, sub coordonarea lui Nicolae Mecu, de către Oana Soare, Pavel Ţugui şi Magdalena Dragu, a constituit o adevărată restituire. Căci ne-a arătat că G. Călinescu a planificat ani îndelungaţi – încă de prin 1930 – elaborarea Istoriei literaturii române…, dar şi că, după 1948, el planifica o a doua ediţie, radical diferită, a acestei sinteze. O ediţie mult amplificată – faţă de dimensiunile, deja monumentale, ale primeia –, în care elementul istoric şi documentar să prevaleze. Ediţia critică a Academiei constituie, fără îndoială, o piatră de hotar în înţelegerea lui
G. Călinescu.
G. Călinescu este prezent în actualitate şi prin Institutul care-i poartă numele. Singurul institut de literatură care derulează proiecte fundamentale, ca Dicţionarul general al literaturii române, Cronologia vieţii literare româneşti, ediţiile critice din colecţia „Opere fundamentale” şi altele, unele dintre ele chiar în cadrul unor proiecte POSDRU cu finanţare europeană. Este un institut care, sub conducerea academicianului Eugen Simion, posedă atât expertiză, cât şi tinereţe. Intenţionez să invit institutul – ca şi Academia Română în întregul ei – să fie partener în demersul Ministerului Culturii de elaborare a unei Strategii culturale naţionale. Expertiza Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române în materie de conservare şi explorare a memoriei literare este esenţială pentru succesul oricărei strategii culturale în materie de literatură şi de memorie culturală.
Sunt onorat, ca fiu de profesoară de limba şi literatura română, să particip, în această ilustră Aulă a Academiei Române, la celebrarea a cinci decenii de posteritate călinesciană. Am crescut cu Viaţa lui Mihai Eminescu, cu Opera lui Mihai Eminescu, cu Ion Creangă. Viaţa şi opera şi cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent, nu în bibliotecă, ci pe masa de lucru. Ca elev, am avut şansa unei incursiuni fascinante printre straturile istorice ale literaturii noastre, vegheat de spiritul critic şi ghidat de uriaşa cultură literară şi filosofică a lui G. Călinescu. Romanele sale, de asemenea, m-au fascinat şi nu pot să uit replica dată de un prozator optzecist unui contestatar care acuza scăderile morale şi literare ale Scrinului negru: „Ai dreptate, e un roman ratat, dar în acest roman ratat se află 200 de pagini pe care încă nu le-a scris toată generaţia noastră la un loc…” Poate că exagera, dar e cert că, şi dacă arătăm onest scăderile geniului, geniul rămâne ceea ce este în raport cu mediocritatea contemporană.
Ne aflăm la ceas aniversar, în care ne amintim de unul dintre cele mai strălucite spirite româneşti ale secolului XX. Ne aflăm într-un loc drag lui, Academia Română, unde spiritul său s-a alăturat celor ale înaintaşilor iluştri. Se cade să fim mândri că aparţinem unei culturi care, deşi mică, a dat, între alţii, un Călinescu şi să îl celebrăm studiindu-i opera şi continuându-i demersurile în domeniul proiectelor fundamentale pentru identitatea noastră.
Închei spunând că, dacă G. Călinescu avea dreptul să simtă cum îl roade melancolia şi îi vine să se prindă de marginile cerului, noi suntem obligaţi să nu ne lăsăm cuprinşi de lenea valahă, nici de blazarea post-umanistă, ci să privim cu încredere viitorul unei culturi care este, după cum a arătat chiar cel omagiat astăzi, veche, dar, în acelaşi timp, tânără. Am convingerea că, dacă România se va împlini în cadrul familiei europene, ea se va împlini întâi şi-ntâi prin cultura ei.