Am abordat de mai multe ori, în Cultura, problemele cu care se confruntă patrimoniul cultural românesc, de la absenţa unei strategii naţionale menită să îl pună în valoare (transformându-l în atracţii turistice) şi până la condamnabilul dezinteres al autorităţilor locale.
Nu mai bună este, din păcate, situaţia patrimoniului cultural imaterial al României, de la scriitori şi cărţi şi până la festivaluri. Deşi avem scriitori de valoare universală, care scriu cărţi ce se bucură de un meritat succes, literatura română rămâne încă puţin cunoscută în străinătate şi – fapt poate şi mai grav – din ce în ce mai puţin citită acasă. Cu toate că există în ţara noastră festivaluri şi manifestări culturale de nivel mondial, nimeni nu pare a fi conştient că acestea trebuie susţinute unanim, de către toţi cei interesaţi, asigurându-li-se o bază materială, logistică şi de comunicare în măsură să le garanteze continuitatea.
Pentru că, de fapt, secretul marilor culturi este continuitatea. Continuitatea celebrării moştenirii materiale rămase de la strămoşi, dar şi continuitatea manifestărilor şi a instituţiilor vii, cele care răspund, în realitate, aşteptărilor şi necesităţilor omului contemporan. Iar continuitate nu înseamnă o permanentă goană a organizatorilor după sponsori şi fonduri, ci un sprijin constant din partea autorităţilor, pe baza unei strategii clare, care să recunoască acestor evenimente şi manifestări un statut prioritar. Exemplul pe care l-am mai dat aici, al Festivalului „George Enescu“, este elocvent în acest sens.
Dar Festivalul „George Enescu“ nu este singura manifestare de acest gen. În România există şi alte evenimente şi instituţii de interes european şi mondial care, deşi se bucură de o binemeritată reputaţie, ar trebui mai bine promovate – inclusiv pe canalele publicităţii turistice – şi mai ales finanţate, spre a putea rivaliza şi la nivel de reprezentare cu cele mai bune festivaluri de gen din lume.
Un prim exemplu este Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ajuns la cea de-a 21-a ediţie. Unul dintre cele mai bune 3-4 festivaluri de teatru din lume, care a depăşit în scurta sa existenţă alte manifestări similare de prestigiu (şi mă gândesc aici la celebrul BITEF, organizat de circa cinci decenii la Belgrad), Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a pus, de fapt, frumoasa urbe transilvană pe harta culturală a lumii. Acestui festival i se datorează în primul rând succesul candidaturii Sibiului la statutul de Capitală Culturală Europeană în 2007, căci împreună cu Muzeul Brukenthal a reprezentat un atu puternic în favoarea europenităţii culturale a oraşului. Fac apăsat această precizare, pentru că există un edil local cu aspiraţii mult mai mari care încearcă să inducă opiniei publice impresia că are vreun merit în afirmarea europeană a Sibiului, tot aşa cum se împăunează cu merite de Lorenzo di Medici doar pentru că a restaurat, cu fonduri de la buget, ceea ce strămoşii săi saşi construiseră cu secole în urmă…
Aşadar, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a început ca un experiment în care entuziasmul şi valoarea artistică a colectivului teatral local au ţinut loc de experienţă şi resurse. Actualul director, actorul Constantin Chiriac (cunoscut pentru mai multe roluri de anvergură, între altele şi în pelicula clasică Moromeţii a regizorului Stere Gulea), s-a zbătut an de an, nu cu dificultăţile de a selecta spectacole şi invitaţi, nici cu cea de a convinge mari ansambluri să vină să joace pe scenele festivalului. Ci cu adevărate mizerii, începând cu eterna întrebare: de unde facem rost de bani? Chiar dacă autorităţile centrale şi locale au mai dat, din când în când, bani pentru ca FITS să poată fi organizat, câteodată chiar sume consistente, festivalul nu a fost nici până acum declarat manifestare de interes cultural strategic. Pentru simplul fapt că o asemenea strategie, solicitată de peste un deceniu, nu există nici azi, nici la nivelul Ministerului Culturii, nici la cel al Administraţiei Fondului Cultural Naţional.
La fel, Transilvania International Film Festival de la Cluj-Napoca. Sau TIFF, aşa cum este cunoscut de toată lumea, ajuns şi el la a 13-a ediţie. Unul dintre cele mai bune, dacă nu cumva cel mai bun festival european de film tânăr şi inovator, în care există deja o adevărată tradiţie a proiectării de filme experimentale, neconvenţionale şi a unor evenimente colaterale menite a impulsiona inovaţia cinematografică. De asemenea, un neobosit promotor al ideii de cinematografie românească şi, totodată, al imperativului menţinerii şi dezvoltării reţelei naţionale de cinematografe, al culturii cinematografice în întregul său. Nici TIFF nu a fost considerat demn ca, alături de Festivalul „George Enescu“ şi de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, să-i impulsioneze pe administratorii Ministerului Culturii să elaboreze acea strategie culturală naţională care să îndrepte resurse spre cele mai importante instituţii de patrimoniu imaterial, spre cultura vie.
Am folosit de câteva ori vocabula „naţional“ şi mă grăbesc să resping suspiciunile de naţionalism. Nu doar că normele europene au stipulat clar şi neechivoc faptul că politicile în materie de cultură sunt de resortul statelor naţionale, certificând astfel caracterul naţional al culturilor care alcătuiesc ţesătura Europei. Cultura română, în primul rând, este o cultură europeană şi susţinerea ei înseamnă, implicit, susţinerea şi cultivarea spiritului european.
Sprijinirea prioritară a culturii vii – cartea şi tipăriturile, artele plastice, teatrul şi filmul, dansul şi artele neconvenţionale – nu e un moft. Creativitatea artistică a unui popor nu se măsoară în amploarea şi calitatea restaurării patrimoniului material, chiar dacă aceasta din urmă depune mărturie despre gradul de civilizaţie al poporului respectiv. Noi trebuie, însă, să fim conştienţi că, din cauza vicisitudinilor istorice, am moştenit un patrimoniu arheologic şi arhitectural modest în raport cu cele ale ţărilor din Occident, că timp de aproape două secole nu am făcut mare lucru pentru a-l restaura şi pentru a-l pune în valoare, iar acum piaţa turismului cultural este concurenţială până la extrem. Sunt şanse mici ca Histria să concureze vreodată cu Acropolele de la Atena sau ca micul castel de la Hunedoara să „ia faţa“ marilor castele italiene, spaniole sau germane.
În schimb, creativitatea românească se manifestă în cultura vie, cea care se produce acum şi care poate atrage un alt tip de turism cultural decât cel bazat pe antichităţi. Imaginea României, despre care tot vorbim de-atâta amar de vreme, s-ar putea schimba decisiv dacă, printr-o strategie înţeleaptă, care să valorizeze manifestările de genul celor amintite anterior, România ar deveni o destinaţie culturală proaspătă, care să îi atragă pe cei tineri şi pe oamenii cu un oarecare nivel de cultură.
O investiţie în cultura vie nici n-ar fi, de fapt, atât de costisitoare. Pe urmele Franţei – care a şocat, nu de mult, Europa, dezvăluind că aproape 20% din PIB-ul său uriaş provine din cultură –, s-a făcut şi la noi o cercetare. Care a dezvăluit că, în ciuda faptului că primeşte doar 0,20% din PIB (de aproape 10 ani încoace), cultura aduce circa 5% din PIB. O investiţie minimă, care să dubleze măcar procentul ruşinos acordat în buget culturii – de câteva ori mai mic decât cel din ţări ca Nigeria sau Uzbekistan –, ar putea aduce şi o creştere substanţială a procentului din PIB produs de cultură.
Sunt şi alte raţiuni decât cele economice care ar trebui să ne determine să suţinem creaţia şi cultura vie, inclusiv manifestări care, fără să aibă relevanţă internaţională, sunt importante pentru cultura română. Potenţialul educaţional al culturii este în continuare ridicat, mai ales de când mass-media a ales calea dezangajării culturale, promovând divertismentul ieftin şi manelizarea ca stil. Tinerii au nevoie de educaţie, de modele, de oameni al căror succes şi recunoaştere publică să le transmită că există şi alte căi în viaţă decât cel de femeie întreţinută sau de fotbalist mediocru.
Datorăm această lecţie atât copiilor pe care îi aducem pe lume, cât şi Europei în care am intrat şi care are realmente nevoie de diversitate şi de afirmarea identităţilor naţionale care, împreună, alcătuiesc spaţiul de civilizaţie al Bătrânului Continent. Afirmarea României nu se poate face numai prin succesul unor programe de asistenţă financiară sau prin rezistenţa în faţa vânturilor reci care bat dinspre Est, ci şi prin creaţie, cultură şi educaţie.