EDITORIAL REVISTA CULTURA – Strategii şi capitale culturale

Am fost printre primii care au reacţionat – inclusiv printr-o declaraţie politică în Parlament – împotriva tentativei de lichidare a Muzeului Naţional al Literaturii Române.
Aşa cum am precizat chiar atunci, nu retrocedarea clădirii este în cauză şi cu atât mai puţin principiul retrocedării bunurilor confiscate în timpul regimului comunist. Ci brutalitatea nejustificată cu care (pe o piaţă imobiliară moartă) proprietarii clădirii au dorit să pună capăt existenţei de aproape cinci decenii a MNLR, în spaţiul de pe Bulevardul Dacia. Brutalitate care, în absenţa unei reacţii justificate din partea celor care patronează muzeul (Primăria, în administraţia căreia este MNLR, şi Ministerul Culturii, proprietarul patrimoniului acestuia), ameninţa să distrugă efectiv această instituţie, importantă în peisajul muzeal autohton şi extrem de rară în cel european. Tăierea gazelor, într-o perioadă de temperaturi scăzute, apoi a apei, odată cu venirea verii, au fost demersuri clare de boicotare a activităţii MNLR, soldate în cele din urmă cu decizia de evacuare, luată de comun acord de conducerea muzeului şi de cele două organisme care îl tutelează.
Din păcate, cei care au crezut că punerea la adăpost, într-un spaţiu de la Casa Presei, a depozitelor inestimabile ale MNLR echivalează cu salvarea acestuia, s-au înşelat. Şi aceasta nu numai pentru că, de fapt, încă nu s-a găsit un sediu adecvat pentru această instituţie, iar o şedere prea îndelungată la Casa Presei poate ucide cu adevărat MNLR. Ci şi pentru că un muzeu nu este un depozit de bunuri culturale perisabile, ci o instituţie de expunere a acestora şi, în acelaşi timp, de cercetare şi gestiune a memoriei. Muzeul nu înseamnă numai patru pereţi şi, eventual, o instalaţie de climatizare, căci altminteri am rezolva foarte simplu problemele tuturor instituţiilor muzeale din România, adunându-le în halele unui complex industrial abandonat, unde e loc pentru toţi. Muzeele au nu numai patrimoniu, ci şi identitate.
Or, îndrăznesc să spun că problema sediilor – nu doar pentru MNLR, ci şi pentru Uniunea Artiştilor Plastici sau Uniunea Scriitorilor din România – este mult mai gravă decât pare, în condiţiile în care legile succesive de retrocedare au schimbat de la un an la altul principiile, până la actuala… lege a junglei. Rezultatul acestor retrocedări (dintre care unele sunt, conform anchetelor de presă, mai mult decât dubioase, în sensul că s-au retrocedat nişte clădiri unor cumpărători de drepturi litigioase, achiziţionate de la falşi proprietari) este unul îngrijorător: practic, la ora actuală, cultura română de vârf este eliminată din centrul Capitalei. Cu excepţia Academiei Române, nici o altă breaslă culturală reprezentativă nu-şi mai are sediul în centru, acolo unde altădată se concentra viaţa culturală a Capitalei. În aceste condiţii, găsirea unui sediu corespunzător pentru o instituţie de dimensiunile şi importanţa MNLR va fi, estimez, foarte dificilă, dacă nu de-a dreptul imposibilă.
Apoi, se pune problema investiţiilor. Din păcate, Consiliul General al Municipiului Bucureşti pare complet lipsit de viziune. În nici unul dintre anii anteriori el nu a luat în calcul aceste retrocedări de sedii de instituţii culturale. Mă tem că în momentul de faţă nu prea există bani pentru amenajarea rapidă a unui sediu corespunzător funcţiei şi importanţei Muzeului Naţional al Literaturii Române, care posedă în colecţiile sale o bună parte din patrimoniul literar – manuscrise şi obiecte aparţinând scriitorilor români – al întregii ţări. Asta, repet, în eventualitatea că acest sediu s-ar găsi.
Ce e şi mai bizar e că, exact în timpul în care MNLR este evacuat, iar existenţa sa atârnă de un fir de păr, acelaşi CGMB a aprobat înfiinţarea unei instituţii culturale noi – Pinacoteca Municipală – şi investiţiile în restaurarea Palatului Cesianu, de pe Calea Victoriei colţ cu strada Sevastopol, care urmează să găzduiască noua instituţie. Departe de mine gândul de a mă întrista că un imobil (un întreg sit, de fapt) cu valoare arhitecturală şi istorică este restaurat şi repus în valoare, după decenii de degradare. La fel de departe şi gândul de a protesta împotriva înfiinţării unei noi instituţii culturale. Totuşi, nu mă pot opri să nu mă mir de această strategie de-a dreptul anapoda, în care priorităţile sunt date peste cap: MNLR este, cel puţin pentru un timp, dezafectat şi exilat la Casa Presei, timp în care Palatul Cesianu (care l-ar fi putut găzdui în condiţii optime) este restaurat şi păstrat pentru (încă) un muzeu de arte plastice, care de-abia urmează să fie înfiinţat şi organizat. În condiţiile în care Bucureştii candidează – bizar, în opinia mea – la statutul de Capitală Culturală Europeană: pinacoteci au toate oraşele candidate la acest statut, iar Capitala noastră are deja câteva muzee de artă foarte bune, în timp ce un muzeu al literaturii nu are (mă rog: nu avea, până de curând…) decât Capitala României.
Chiar şi această participare la competiţia pentru desemnarea drept Capitală Culturală Europeană mi se pare, cum spuneam, uşor nepotrivită. E de ajuns să priveşti lista oraşelor desemnate, de-a lungul timpului, pentru a observa că foarte rar şi numai prin excepţie câte o capitală politică a unui stat UE a primit acest titlu. Explicaţia e simplă: competiţia este menită să sublinieze tocmai policentrismul cultural european, scoţând în evidenţă tezaure culturale localizate în provincie, pe care centralismul statelor naţionale le-a ocultat, vrând-nevrând. În subsidiar, oraşele selectate au avut cel mai adesea şi un caracter multicultural pronunţat, fie istoric, fie prezent, ceea ce nu e cazul urbei de pe Dâmboviţa… Bucureştii concurează, de altfel, împotriva altor mari oraşe culturale româneşti, ca Iaşi, Timişoara sau Craiova, iar o eventuală „victorie” (la îndemână, datorită „greutăţii” Capitalei) ar trezi nu bucurie, ci mai degrabă resentimente şi ar alimenta inutil vechea polemică pe tema „Capitalei parazitare”, care împiedică, vezi Doamne, provincia să se dezvolte.
Ca să nu mai vorbim de ipoteza de-a dreptul ruşinoasă – care, din păcate, se pare că nu i-a preocupat pe cei care au promovat iniţiativa – ca Bucureştii să fie învinşi, în această competiţie europeană, de cine ştie ce obscur oraş de provincie din Finlanda sau (că tot se poartă…) Ucraina… La cât de rău arată unele dintre obiectivele culturale bucureştene şi la cât de prost ştim, de regulă, să ne vindem marfa, o asemenea ipoteză nu e deloc exclusă, ceea ce ar constitui o adevărată ruşine naţională. CGMB nu pare deloc conştient de posibilitatea, ca să nu spun chiar probabilitatea unui asemenea dezastru.
Între timp au dispărut, cum spuneam, multe instituţii culturale reprezentative din perimetrul central al Capitalei. Cu excepţia câtorva librării, nu mai există nici un loc în care un mare scriitor să îşi facă o lansare de carte sau în care Uniunea Artiştilor Plastici să poată organiza un mare colocviu naţional. Dacă un scriitor român ar câştiga Premiul Nobel, ar trebui să se întâlnească sărbătoreşte cu cititorii în câte o librărie în care încap maximum 50-60 de persoane… sau în Cişmigiu! Nici istorica Sală a Oglinzilor – restaurată în anii ’70, împreună cu întreg ansamblul Casei Monteoru, pe banii Uniunii Scriitorilor –, nici Rotonda Muzeului Literaturii nu mai sunt accesibile oamenilor de cultură sau (încă) mulţilor pasionaţi de literatură şi arte.
În tot acest timp, Ministerul Culturii (cel de la care ar trebui să pornească iniţiativa unei strategii culturale, în raport cu care să se poziţioneze şi strategiile locale) doarme liniştit. Dinspre acest minister, de altfel, nu a pornit nici o iniţiativă legislativă care, fără să prejudicieze principiul retrocedării proprietăţilor confiscate de regimul comunist, să limiteze pierderile cauzate culturii de aplicarea acestui principiu. Limitând, de exemplu, sau chiar interzicând retrocedările în natură pe drepturi litigioase, cărora să li se ofere, în schimb, despăgubiri financiare. Sau reafirmând un principiu de drept care există încă în legislaţia românească, dar este cu abilitate escamotat prin câteva subterfugii ale retrocedărilor: şi anume, ca proprietarul să reintre în proprietatea imobilului după achitarea tuturor sumelor plătite de-a lungul timpului de către stat pentru întreţinerea, repararea, consolidarea şi restaurarea respectivului imobil. În cazul Casei Monteoru, fostul sediu al USR, şi, respectiv, a Palatului Sturza, fostul sediu al MNLR, vorbim de sume importante, căci imobilele, chiar dacă acum se află într-o stare de relativă degradare, au fost complet restaurate şi consolidate, primul în anii ’70, cel de-al doilea în anii ’60 şi 2000-2010. Ca o bomboană pe colivă, după ce donaţia Casei Monteoru a fost invalidată în justiţie pe motivul că USR a permis degradarea clădirii, la doi ani de la evacuare, aflată acum în proprietate privată, Casa Monteoru stă să se prăbuşească, în întreţinerea ei neinvestindu-se nici un leu…

Leave a Comment

Scroll to Top