EDITORIAL REVISTA CULTURA – Monseniorul

Cred ca aspectul cel mai socant al tragicului episod al arestarii Monseniorului Vladimir Ghika, in anul 1952, este totala lipsa de functii publice sau de putere lumeasca (sociala, politica), a viitorului martir crestin. Iti trebuie o doza de nebunie si de cinism sa acuzi de inalta tradare pe cineva care, ca monah, nu mai traia de decenii bune decât cu trupul in aceasta lume. Si, in acelasi timp, ma gândesc ca autoritatile comuniste, de-abia instalate pe de-a-ntregul la putere, trebuie sa fi fost stapânite si de-o persistenta constiinta a propriei imposturi, cât timp nu s-au jenat sa se faca de râs, condamnând pentru tradare pe cineva care, neavând nici o functie si fiind complet dezinteresat de tot ceea ce inseamna mecanismul statului, nu avea ce, cum si pe cine sa tradeze.
Haideti sa nu ne lasam pacaliti de interpretarea in alb si negru, fara nuante, a epocii staliniste din România comunista. E adevarat ca s-au comis abuzuri, ca nu s-a pus nici o clipa problema legalitatii in procesele politice intentate reprezentantilor elitei politice si culturale românesti. Dar, de cele mai multe ori, autoritatile comuniste s-au straduit sa isi imbrace faradelegile in hainele legalitatii, fie si ale celei comuniste. De pilda, in unele cazuri – cel al lui Ioan Hudita, secretarul general adjunct al PNT, sau al carturarului Nicolae Balota, ca sa dau numai exemplele care-mi vin in minte la repezeala –, neputând sa gaseasca un temei juridic, oricât de firav, pentru a sustine o condamnare in instanta, Securitatea a procedat la internarea administrativa (adica fara judecata) a celor doi.
Si in cazul Monseniorului Ghika, temeiurile lipseau cu desavârsire. Totusi, autoritatilor le-a fost atât de frica de consecintele unei eventuale internari administrative, fara judecata, incât au fortat limitele logicii si chiar pe cele extrem de laxe ale propriului sistem legislativ, pentru a obtine totusi condamnarea celui pe care doreau sa il elimine. Si care, la data procesului (in 1953, la un an dupa arestare), implinea 80 de ani: un dusman redutabil, deci, capabil sa asedieze cu pistolul in mâna Comitetul Central…
Explicatia acestei spaime incomensurabile, care i-a facut pe comunisti sa isi incalce propriile limite ale turpitudinii, consta in ceva nevazut din fiinta Monseniorului Ghika. Ma refer la forta interioara a personalitatii sale, la harul (sau gratia, in limbaj catolic, care e acelasi lucru) lui Dumnezeu, care-l calauzea pe venerabilul batrân in viata, probabil ca dinainte de consacrarea sa ca preot catolic – dar biritual: latin si ortodox – survenita la 7 octombrie 1923. Se stie ca Stalin intrebase, in bataie de joc, câte divizii are Papa. Dar se mai stie si ca Papa a rasturnat comunismul, fara sa aiba nici un fel de divizii… Dictaturile sunt neputincioase in fata acestei forte nevazute, care le si provoaca, in cele din urma, prabusirea.
Monseniorul Ghika pare, privit retrospectiv, a fi fost intr-adevar un om harazit. Pentru ca, nascut ortodox, intr-o familie istorica româneasca ale carei merite in sprijinirea Bisericii stramosesti sunt consemnate in cronici, el a trecut la catolicism in 1902 nu pentru a abjura credinta stramoseasca, ci pentru a o implini si mai bine. A fost, categoric, desi intr-un mod neostentativ, unul dintre pionierii reluarii dialogului dintre Vatican si lumea ortodoxa, intr-o vreme (inceputul secolului trecut) in care Conciliul Vatican II si ridicarea reciproca a anatemelor din 1054 erau inca la decenii distanta. Catolic ca obedienta canonica si administrativa, Vladimir Ghika a trecut insa printr-o viata martirica asemeni unui exemplar monah ortodox, a carui tinuta, de altfel, a purtat-o neintrerupt.
Dupa instalarea treptata a regimului comunist la noi, ce survine intre anii 1944 si 1948, aceasta tendinta – pe care astazi o numim ecumenica – a gândirii si practicii Monseniorului devine si mai accentuata. Batrânul misionar intelege, poate mai repede decât oricine altcineva, ca regimul comunist vizeaza nu eliberarea celor saraci, ci incatusarea tuturor sufletelor. Si ca, prin urmare, principala lui tinta nu sunt „burjuii“, nici „vinovatii pentru dezastrul tarii“, ci crestinismul. Fireste, nu vreau sa spun, Doamne fereste!, ca soarta elitei românesti din toate domeniile a fost blânda: ea a fost exterminata in puscarii si lagare, a fost eliminata, prin exproprieri si tehnica dosarelor, din viata economica si intelectuala. Insa Monseniorul Ghika a inteles ca anihilarea moralei crestine si a valorilor culturale si sociale ce proveneau din aceasta reprezenta tinta finala a regimului. Care nu se putea mentine la putere, oricâte puscarii ar fi umplut si oricâte proprietati ar fi confiscat, daca nu lichida baza morala a democratiei românesti si etosul vechii Românii.
Marturiile celor care au avut privilegiul de a-l fi cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghika in aceasta perioada, premergatoare arestarii sale, sunt limpezi in acest sens: viitorul martir a acordat asistenta morala, sufleteasca si sociala tuturor celor care i-au solicitat-o, catolici si ortodocsi deopotriva. A vizitat familiile celor arestati, a mângâiat sufleteste (in masura posibilitatilor, si material) pe cei expropriati de modestul fruct al muncii lor de-o viata, i-a imbarbatat pe toti si, mai ales, a continuat sa predice Evanghelia lui Iisus. Sa le spuna oamenilor ca viata lor nu se sfârseste in aceasta mizerabila existenta pamânteasca, in care ocupatia rusa si colaboratorii ei autohtoni prabusisera orice speranta. Nu opera de rezistenta anticomunista faptuia Monseniorul, asa cum scria in actul de acuzare. Ci opera de salvare a sufletelor, eminamente crestina.
Si totusi, de aceasta faptura firava si care privea catre Ceruri, nu catre jalnicele incropeli de institutii ale puterii comuniste, aceasta putere s-a temut cel mai tare. Tocmai pentru ca Monseniorul era nevinovat, nu numai politic, ci si uman. Beatificarea sa, care precede o ulterioara sanctificare, atesta indubitabil ca Monseniorul a fost un om drept, care s-a mântuit si se bucura in Rai impreuna cu Mântuitorul si cu sfintii.
Aceasta teama are mai multe explicatii, in afara unui sentiment subliminal al absolutei imposturi, pe care nu ma indoiesc ca cei mai inteligenti dintre liderii stalinisti ai României l-au avut tot timpul. Când vii la putere pe tancurile sovietice, când te mentii mintindu-i pe ceilalti Aliati (SUA si Marea Britanie) si când te legitimezi prin niste alegeri fraudate, oricât ai fi de ticalos, nu poti scapa de constiinta imposturii si a fragilitatii morale a pozitiei tale. Cu atât mai tare devine ura fata de unul care sta ferm, pe o baza de neclintit, a unei credinte ce a strabatut secolele.
Monseniorul ii mai deranja pe comunisti si dintr-un alt motiv. Existenta sa contrazicea zi de zi, pe viu, teoria comunista a „exploatatorilor“. Nascut print, cu o avere personala considerabila, Monseniorul Ghika traia auster ca un calugar din primele secole crestine, iar averea sa personala se topise in nenumaratele opere caritabile pe care le facuse, in Franta si mai ales in România. Un „exploatator“, un „burghezo-mosier“ care traieste mai sarac decât ultimul sarac si care isi cheltuieste averea ca sa dea de mâncare celor in nevoie, ca sa plateasca tratamente medicale celor bolnavi sau sa sprijine educatia familiilor cu multi copii era o imagine pe care propaganda comunista nu o putea contracara cu nimic. Atunci, au lichidat fizic omul.
Ce socoteala gresita! Mai gresita chiar decât cea a lui Stalin, cu diviziile Papei, care, desi absente, au darâmat fara drept de apel comunismul si Imperiul sovietic! Caci, lichidat fizic, Monseniorul Ghika a continuat sa traiasca in inimile zecilor de mii de români care l-au cunoscut, intarindu-i in credinta si imbarbatându-i, reamintindu-le mereu ca salvarea e in Ceruri, iar regimul comunist nu-i poate impiedica sa o obtina.
Iar beatificarea – ce anunta o nu foarte indepartata sanctificare – dovedeste, daca mai era nevoie, ca regimurile totalitare, anti-umane, pot multe, dar sunt departe de fi infailibile. Victoria a fost, in timp, nu de partea tortionarilor, ci a batrânului venerabil, martirizat pentru credinta sa si pentru devotamentul aratat oamenilor carora le-a slujit o viata. Monseniorul a devenit, in timp, un model moral. Cei care l-au ucis se stie ce au devenit: simboluri ale dispretului public, pe care nu le mai ameninta decât uitarea.
Aici si in Ceruri.

Leave a Comment

Scroll to Top