EDITORIAL REVISTA CULTURA – Mihai Botez, între catedră și agora

In data de 18 noiembrie, marele savant si disident Mihai Botez ar fi implinit 73 de ani. Nu este o cifra rotunda, dar cum in ultimii ani numele lui Mihai Botez a fost pronuntat numai in legatura cu scandalul unei posibile (pâna acum, nedovedite) colaborari cu fosta Securitate, se cade sa repunem opera si personalitatea sa pe un circuit firesc de receptare. La scoala care ii poarta numele, din sectorul 3 al Capitalei, a avut loc, cu participarea unor personalitati politice si culturale, o manifestare dedicata memoriei lui Mihai Botez. Consider ca e un prilej nimerit ca si revista „Cultura“ sa marcheze momentul, de unde si articolul de fata, in care imi propun sa punctez un mic „itinerariu de neuitare“ a celui care a fost Mihai Botez.
In primul rând, se cade, cred, sa nu uitam ca nu vorbim, cu tot respectul, despre un inginer fara opera, care s-a dedicat, meritoriu, luptei impotriva comunismului. Nici despre un fost stalinist care, ramas fara privilegii, a constatat brusc ca sistemul comunist, in numele caruia comisese nenumarate ticalosii, a devenit rau. Vorbim despre un savant eminent, ale carui contributii de vârf intr-un domeniu extrem de competitiv – matematica – au fost demult recunoscute in tara si peste hotare. Elev al lui Octav Onicescu si doctorand al lui Gheorghe Mihoc, apoi profesor la Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti (incepând din 1970), a facut parte din aceasta institutie de elita pâna când, in urma declansarii disidentei sale, va fi eliminat de la catedra.
Remarcabil este faptul ca nici dupa ce a intrat in conflict cu autoritatile comuniste de la Bucuresti, Mihai Botez nu a incetat activitatea de cercetare, el fiind continuu invitat, de-a lungul anilor, la prestigioase congrese, colocvii si seminarii de matematica de-a lungul globului. Securitatea, in stilul caracteristic, s-a razbunat pe savantul care nu consimtea la ceea ce se intâmpla in tara blocându-i vizele de iesire din tara si, implicit, participarile la aceste manifestari stiintifice (asta, ca sa dam un raspuns la intrebarea cine e de vina ca nu suntem cunoscuti peste hotare?). In cartea sa „Scrisori catre Vlad Georgescu“, aparuta in 2003 la Editura Fundatiei Culturale Române, sunt amintite aceste „batalii pentru viza“, absurde intrucât 1) Mihai Botez nu intentiona sa ramâna peste hotare, si 2) la aceste congrese si conferinte internationale de matematica (si nu numai, cum vom vedea), savantul nu se reprezenta pe sine, ci excelenta scolii românesti.
Dar chiar si-asa, tracasat de anchete si de interogatorii la Securitate, dat afara din Universitate si exilat la Tulcea (!), Mihai Botez si-a continuat, cum spuneam, activitatea de cercetare si, desi la un moment dat numarase 29 de refuzuri de viza consecutive – un record national, probabil –, savantul tot a reusit sa mai participe la câteva reuniuni stiintifice internationale, unde contributia sa a fost remarcata. As aminti doar Congresul European al Culturii, desfasurat la Madrid in 1985, unde a reprezentat atât matematica din România, cât si cercetarea interdisciplinara.
Caci acesta este al doilea merit al lui Mihai Botez, dupa excelenta in matematica: savantul a fost printre primii din România care au inteles necesitatea deschiderii interdisciplinare. Inca din primii ani de activitate academica, el a fost implicat in dezvoltarea primului nucleu de viitorologie din România, si anume Centrul International de Metodologie a Studiului asupra Dezvoltarii si Viitorului, condus de profesorul Mircea Malita. Si de aici avea sa fie dat afara in 1977, atunci când, pentru a-l intimida si a-l determina sa renunte la opozitia fata de regimul comunist, Securitatea l-a lasat fara loc de munca. Fara indoiala, nu spre binele dezvoltarii României. Si cu asta am raspuns la o a doua intrebare, si anume de ce dezvoltarea României, in special in ultimul deceniu al comunismului, a luat forme atât de aberante? Cei care au decis eliminarea lui Mihai Botez de la catedra, de la congresele internationale si din viitorologia româneasca trebuie sa raspunda la ea.
Chiar si-asa, insa, savantul nu s-a dat batut si, daca tot vorbim de opere de sertar, ar trebui sa nu uitam ca una dintre cele mai bune cercetari dedicate relatiei scriitorului Ion Barbu cu matematicianul Dan Barbilian este cartea lui Mihai Botez intitulata  „In oglinzi paralele“, rezultat al unei gândiri interdisciplinare remarcabile, capabila sa relationeze poezia cu matematica si sa transpuna totul in planul unei filosofii a operei cu semnificatii care depasesc ambele câmpuri aflate in dialog.
Am facut aceasta introducere – inutila, poate, pentru cei familiarizati cu opera lui Mihai Botez, dar necesara pentru cei care nu au auzit decât de disidentul cu acelasi nume – spre a sublinia natura sacrificiala a angajamentului civic si politic al savantului. Mihai Botez nu era cineva care nu avea nimic de pierdut. Dimpotriva, avea o opera care, pentru multi, ar fi fost o scuza nu numai a neimplicarii, ci chiar a colaborarii. Aceasta opera constituie, paradoxal, cel mai bun argument impotriva asertiunii – neprobate de nimic – ca Mihai Botez ar fi colaborat cu Securitatea. Daca ar fi vrut sa colaboreze, el nu si-ar mai fi riscat catedra, dreptul de a publica si de a fi prezent la manifestari stiintifice interne si internationale. Ar fi scris, ca atâtia altii, studii si doctorate ce apareau sub numele altor autori, si-ar fi vazut de confortul pozitiei de profesor universitar si nu ar mai fi redactat niciodata „Memoriul intelectualilor români“. Care, citit la Europa libera in 1979 si tiparit in acelasi an in revista „La Nouvelle Alternative“, avea sa atraga asupra sa un val de anchete, interogatorii si scoaterea, practic, din viata publica.
Fac precizarea ca nici macar nu era nevoie ca Mihai Botez sa colaboreze, ca sa stea linistit si sa isi cultive opera in conditii normale. La nivelul sau de performanta, titlul de profesor universitar si de cercetator intr-un institut de vârf il scutea de orice ingerinta a „organelor“, cu singura conditie de a tacea. Nu de a colabora, ci de a ramâne neutru, de a-si „vedea de treaba“, cum obisnuia Securitatea sa spuna celor prea indrazneti. Nu trebuia, asadar, sa isi calce pe constiinta spre a fi la adapost de orice probleme. Trebuia doar sa consimta prin tacere.
Iar asta, Mihai Botez nu a acceptat sa faca.
Sacrificiul sau este cu atât mai impresionant cu cât, specialist in viitorologie si in probabilistica sociala, savantul nu-si putea face prea mari iluzii cu privire la eficacitatea politica si sociala concreta a actiunilor sale. Cu alte cuvinte, nu cred ca a sperat vreodata ca scrisorile trimise la Europa libera si memoriile adresate puterilor occidentale sa scoata lumea in strada, asa cum nu se va intâmpla decât atunci când si conditiile internationale – prabusirea globala a sistemului comunist – aveau sa fie pregatite. Nu dintr-un impuls naiv de Don Quijote, nici din spirit de aventura (cum, iarasi, ii spuneau cei care il anchetau la Securitate)  a purtat Mihai Botez campaniile sale impotriva regimului comunist din România. Ci din pura constiinta morala.
Stiu ca azi, când totul – incepând cu constiintele – este de vânzare, pare cumva bizar ca un om de talia si cu perspectivele sale sa sacrifice totul dintr-o problema de constiinta. Dintr-o incapacitate de a fi complice. Dintr-o nevoie de a salva, prin sacrificiu personal, obrazul intelectualitatii române, prea tacute si lipsite de reactie fata de turpitudinile unui regim care se adâncea in absurd. Dar asa a fost. Acesta a fost unicul factor declansator al disidentei lui Mihai Botez. Care a inceput prin a fi disidenta (adica, in termenii lui Dumitru Tepeneag, refuz din interiorul sistemului fata de anumite politici si practici ale acestuia) si a sfârsit prin a fi opozitie. Nu fata de Ceausescu, nu fata de „politica Partidului“, ci fata de comunism ca sistem. Când a inteles asta si când a realizat ca toate persecutiile nu au facut decât sa-i limpezeasca optiunile si sa-i radicalizeze actiunile, Securitatea i-a facut, discret, vânt pe usa din dos, dându-i viza de plecare, in 1988, in Statele Unite. De unde Mihai Botez nu se va mai intoarce decât spre a lua parte la reconstructia democratica a României, dupa evenimentele din 1989.
Inchei comentariile asupra acestui aspect al operei si personalitatii lui Mihai Botez cu o observatie la adresa celor care au insinuat ca ar fi colaborat, totusi, cu Securitatea. Legea CNSAS, atât in varianta ei prima cât si in cea revazuta, in ciuda impreciziilor si prevederilor ei discutabile, nu face totusi greseala impardonabila de a confunda colaborarea cu Securitatea, exprimata prin note informative, cu declaratiile cuiva aflat sub ancheta. Toate asa-zisele probe care ar sugera ca Mihai Botez ar fi colaborat sunt extrase din declaratiile pe care acesta le-a dat, aflându-se sub ancheta organelor de Securitate. Mai mult: nimeni nu s-a straduit sa citeasca, de fapt, ce a declarat Mihai Botez in timp ce era anchetat de Securitate. Nimic care sa le pericliteze viata, pozitia sau siguranta personala a apropiatilor sai. Nimic care sa nu poata fi spus si in fata prietenilor. Ba chiar lucruri care, aflându-se si in scrisorile trimise Europei libere, erau citite la acest post de radio. Sta drept dovada volumul „Scrisori catre Vlad Georgescu“. Nici sotia lui Dorin Tudoran, nici Nicolae Manolescu, nici Dana Dumitriu – impreuna cu care Mihai Botez crease un fel de „lant uman“ prin care erau transportate scrisorile lui Dorin Tudoran, aflat in greva foamei, catre ambasadele occidentale – nu au fost vreodata deranjati de Securitate in aceasta chestiune, desi ea era de urias interes pentru „organe“, care ar fi facut orice spre a intrerupe comunicarea lui Dorin Tudoran cu lumea libera. Daca Mihai Botez ar fi colaborat, n-am mai fi avut doar un „caz Tudoran“, ci mult mai multe.
Dar comunismul a cazut in 1989, fara ca sacrificiul civic al lui Mihai Botez sa se opreasca aici. Multi, chiar cu merite mai mici sau inexistente, s-au intors, si-au reluat in primire catedrele si institutele si, vorba Securitatii, si-au vazut de treaba. De treburile lor. Mihai Botez a acceptat grelele misiuni de ambasador la ONU si in Statele Unite, intr-un moment mai mult decât delicat. Cine crede ca a fi ambasador la ONU si la Washington e o sinecura, chiar si astazi, nu intelege nimic din politica si diplomatie. La inceputul anilor ’90, aceste functii au presupus o munca imensa pentru redefinirea prezentei României in forul mondial si, respectiv, pentru refacerea relatiilor cu SUA, deteriorate nu numai de ultimii ani ai lui Ceausescu, ci si de derapajele post-revolutionare (mineriadele, ezitarile si greselile noilor institutii democratice s.a.). Contributia savantului la integrarea euro-atlantica a tarii noastre e considerabila si ea trebuie adaugata fara ezitare la capitolul operei sale civice.
Cine uita, nu merita, spunea Iorga. Intr-adevar, cine uita – sau maculeaza – o opera si o personalitate de calitatea lui Mihai Botez risca sa se trezeasca fara asemenea oameni, intr-un moment in care are absoluta nevoie de ei.

Leave a Comment

Scroll to Top