”Sunt conștient că risc să par desuet, într-un secol în care din politică a dispărut până și ideologia, darămite idealurile.
Dar continui să cred că nu poți face politică adevărată – adică în serviciul binelui public, nu al interesului personal sau de grup – decât dacă ești animat de idealuri. Nu de idei generale, deprinse după ureche sau de la televizor, ci valori, în care să credem cu tărie, indiferent cât suntem de jos, într-un moment sau altul, și indiferent cât de greu pare. Politica valorilor este dificilă, este drept, și greu de înțeles, și de acceptat, într-o lume în care se practică tot mai mult scurtăturile, în locul drumului drept.
Pentru că suntem în anul centenar al marilor victorii din 1917 mi-am reamintit, gândindu-mă la dezbaterea de astăzi, de rolul jucat, în acele împrejurări-limită din timpul războiului, de puterea idealului. Altă noțiune căzută în desuetudine, într-o lume tot mai grăbită, care-și urmărește doar interesele pe timp foarte scurt, ca și când lumea s-ar sfârși azi, mâinele ne mai existând.
E indiscutabil că, în cele trei victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au contat competența conducerii Armatei Române, pregătirea de luptă asigurată împreună cu Misiunea Militară Franceză (generalul Henri Berthelot) și importantele achiziții de tehnică de luptă făcute tot în Franța. Dar, fără eroismul și puterea de sacrificiu a soldaților și ofițerilor români, fără acea hotărâre mută, neconceptualizată, a unei armate de țărani, mai mult ca sigur că victoria nu ar fi venit.
Iar eroismul și hotărârea au fost și rezultatul unui discurs ținut de un om politic. Un om politic care, la 45 de ani, era deja un mare savant și un adevărat pedagog național: Nicolae Iorga. În Parlamentul României, găzduit, în refugiu, de Teatrul Național din Iași, Iorga a rostit câteva cuvinte simple și adânci, venite din convingerea sa de cunoscător al istoriei neamului, dar și din puterea idealului politic de care era animat, și care era progresul României.
Iorga le-a spus colegilor săi de bancă parlamentară și întregii țări: „Cel din urmă soldat cu haina sfâşiată de suferinţele şi răbdările îndelungate faţă de asprimea naturii şi de cruzimea duşmanului aduce în făptura sa morală pe toţi acei cari nu-i vom mai vedea aievea niciodată. Şi niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge ţărani fără şcoală, fără arme moderne, înaintea oştirii înzestrată cu tot ce o cultură grozavă şi învierşunată dă sclavilor înarmaţi cari o reprezintă.(…) Poporul românesc se cuprinde din acei cari ţin arma in mână, din acei cari li dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva duşmanului şi în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor şi de a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria.(…) În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât.”
Calm, stăpânire de sine, încredere în viitor, în mijlocul unei situații care pentru mulți părea disperată: iată care este forța pe care ți-o dă idealul. Iar când acest ideal este exprimat de cineva respectat, el se răspândește rapid în sufletele tuturor și poate răsturna cea mai nefericită situație.
Ar fi greșit să ignorăm felul în care România a ajuns într-o situație limită, situație care a prilejuit acest discurs remarcabil. Elitele politice și militare au ignorat lecțiile războaielor balcanice. Nu au pregătit nici armata, nici teritoriul țării, pentru războiul care urma să vină. Nu au înțeles de unde vin slăbiciunile țării și armatei ei, au ignorat disparitățile de dezvoltare dintre diversele regiuni ale României. Vitejia soldaților și ofițerilor nu este suficientă, dacă nu ai mijloacele de a duce un război. Vitejia a fost probată, dar victoria a venit atunci când vitejia și-a dat mâna cu mijloacele. Altă lecție pe care n-am înțeles-o, și care a dus la dezastrele din următorul război. Sper că măcar acum înțelegem ce și unde greșim. Sper…
Nu văd motive de optimism, de vreme ce nouă, azi, ne lipsesc nu numai caracterele animate de idealuri și credibile prin onestitatea și valoarea personală, ci și respectul față de aceste valori. Iorga a putut însufleți o armată și o țară, pentru că țara avea, totuși, cultul respectului față de valori ca Iorga. Astăzi, dacă am avea oameni de talia lui Iorga (pe care nu-l idealizez, dar atitudinea lui, în momente grele pentru țară, a fost exemplară!) ei ar fi imediat persiflați ca „expirați” sau „depășiți”, iar cuvântul lor, în loc să se răspândească fecund în societate, s-ar consuma, steril, în cercul strâmt al celor capabili să înțeleagă.
Iată de ce misiunea unor asemenea instituții, cum sunt Cursurile de vară de la Văleni, este astăzi mai însemnată și, cu siguranță, mai dificilă, chiar decât în timpul vieții marelui savant. Atunci, cursurile completau școala și îi dădeau o dimensiune mai profundă a cunoașterii culturii populare și medievale românești, într-un spațiu geografic și antropic în care acestea sunt și acum bine prezervate. Astăzi, asemenea instituții, cum sunt Cursurile de vară, trebuie, din păcate, să suplinească școala și chiar să contracareze efectele unei pseudo-educații dizolvante, care pune accentul pe informație și pe atingerea rapidă a unor rezultate materiale, în detrimentul cultivării spiritului și al formării caracterului. Vălenii nu mai pot fi azi, ca în trecut, coroana care încununează o formație sistematică, generală în societate, ci trebuie să facă muncă formativă, de bază, asupra celor dispuși să își asume asprul drum al regăsirii valorilor, într-o societate care disprețuiește, de fapt, valorile.
Aș mai adăuga un aspect: idealul în politică, spre deosebire de ideologii, guverne, majorități și aranjamente, durează o viață. Discursul din 1917 al marelui cărturar nu a venit din neant și nici nu a rămas ca o floare rară a parlamentarismului românesc. Crezurile exprimate în el și forma lor de manifestare au jalonat întreaga activitate politică a cărturarului, până în ultima clipă, când a căzut sub gloanțele legionarilor, plătind cu viața acest ideal, de progres național în România Mare.
Iorga nu a fost, de acord, un prim-ministru strălucit, mai ales că a acceptat să ia frâiele guvernului în plin vârf al Marii Crize, când România trecea prin toate chinurile prin care treceau și celelalte democrații capitaliste din lume. Însă întreaga sa carieră politică a fost marcată de credința în idealul inițial și de o desăvârșită onestitate personală. Erorile sale au fost umane, au fost efectele limitelor pe care le are orice ființă umană, chiar și geniile. Buna sa credință, însă, curățenia de cuget i-au recunoscut-o și adversarii, politici sau culturali. Nu aveți decât să redeschideți paginile Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, de G. Călinescu – adversar literar ireductibil –, spre a regăsi imensa stimă intelectuală și umană de care Iorga se bucura în epocă. Nota bene, istoria lui Călinescu a fost scrisă și publicată în momentul de apogeu politic al asasinilor lui Iorga: prin urmare, criticul a simțit, cu adâncă onestitate el însuși, că idealul și valorile reprezentate de Nicolae Iorga în viața publică românească merită orice risc, chiar și pe acela de a-i înfrunta deschis pe asasinii marelui savant.
Azi, chiar și cei care își mai aduc aminte de discursul care a redat energia unei Românii aflate în pericol uită, probabil, locul unde au răsunat cuvintele limpezi, lipsite de orice emfază, ale lui Iorga: în Parlamentul României. Și asta ne obligă să recunoaștem importanța pe care trebuie să o aibă Parlamentul într-o democrație. Parlamentul nu este nici o instituție decorativă, cum era comunista „Mare Adunare Națională”, deși trebuie să nu cădem în capcana clișeelor, atunci când judecăm instituții și sisteme politice, și nici un spațiu al tranzacțiilor politice și de interese. Actuala lipsă cronică de încredere publică în Parlament, chiar dacă este caracteristică și altor state democratice (și nu doar în Europa de Est), cred că este cât se poate de îngrijorătoare. În opinia mea, degradarea Parlamentului, atât din interior – prin iresponsabilitatea cu care partidele își desemnează reprezentanții –, cât și din exterior – din partea unor instituții interesate să-l deposedeze de atributul de purtător al suveranității naționale –, constituie principala cauză a blocajului politic din România, a inactivității, ineficienței și sterilității actului de guvernare. Care nu se naște din voința unui electorat format, la rândul lui, în cultul valorilor și reprezentat politic de valori. Revin la ce spuneam anterior: nu mai avem un Iorga, pentru că geniile se nasc rar, dar asta nu ne obligă să transformăm Parlamentul, dintr-o tribună onestă a idealurilor naționale, într-un spațiu al tranzacțiilor, al căror unic scop este exercitarea puterii. Dacă la atât se reduce politica, dacă la atât se reduce Parlamentul, atunci și discursul lui Iorga din 1917, și Marea Unire, și Revoluția din Decembrie au fost în zadar.
Iar politica fără ideal, fără o potrivire a vorbelor cu faptele și fără exemplul personal, la atât se reduce: la o tranzacție în jurul puterii și al privilegiilor pe care aceasta le conferă. Poate că și Parlamentul (și mai ales partidele) ar avea nevoie de niște Cursuri de vară la Văleni, spre a regăsi lecția uitată a idealurilor, a valorilor, a sacrificiului personal pentru binele public. Iorga a plătit cu viața acest serviciu public, pe care l-a făcut zeci de ani, în loc să își vadă, ca atâția alții, numai de propria glorie. Azi, oameni mult mai puțin iluștri decât el nu numai că nu fac nimic în serviciul binelui public, dar nici nu acceptă să plătească prețul faptelor lor, răscroind totul (legi, guverne, alianțe), numai spre a-și păstra privilegiile. Am văzut-o din ce în ce mai des, de prin 2004 încoace, indiferent cum arăta majoritatea și din cine era compusă.
Idealurile politice înalte au făcut România modernă. Absența lor (și, mai ales, absența simțului necesității lor) ne condamnă, mă tem, la o existență minoră, secundară, în care ne lipsește nu numai prosperitatea, ci mai ales demnitatea. Or, modelul Nicolae Iorga tocmai asta ne învață: demnitatea…
Vedem cu toții cât de greu ne este să rostim, ca Iorga în 1917 și ca Petru Rareș, forțat să abandoneze sceptrul Moldovei: vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât. Dacă, însă, nu putem spune asta și, mai ales, dacă nu o putem sune fără să sune a demagogie ieftină sau a cinism, degeaba facem politică. Fără ideal, nici nu suntem o națiune, ci, cum spunea Octavian Paler, o populație.”
Alocuțiunea pe care am susținut-o în cadrul celei de-a 64-a ediții a cursurilor Universităţii Populare „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte.
