Alocuțiunea susținută de deputatul Ionuț Vulpescu în cadrul evenimentului „Podurile toleranței”:

„Sunt la cea de-a doua participare la această importantă manifestare, care se afirmă în dezbaterea publică, atât de necesară, cu subiecte sensibile, pe care ar fi trebuit să le aducem mai des și mai ferm în atenția publicului. Mărturisesc tristețea mea față de absența inițiatoarei “Podurilor toleranței”, Erika van Gelder, dar şi satisfacția că, şi după plecarea ei dintre noi, manifestarea – care acum îi poartă numele – continuă şi se amplifică. Am cunoscut-o pe distinsa umanistă, lider al evreilor europeni, şi sunt sigur că mergem pe calea cea bună continuându-i inițiativa, una de care societatea românească are atâta nevoie.

Anul trecut participam la dezbateri în calitate de ministru al Culturii şi, dacă e să fac un bilanț de etapă al temei pe care o abordăm în cadrul acestui panel, încerc tot un sentiment dublu.

Pe de-o parte, sunt bucuros că am putut sprijini o serie de manifestări culturale şi politice menite să susțină şi să evidențieze multiculturalismul din România de azi. Am participat la festivaluri, colocvii şi simpozioane, am sprijinit (financiar şi instituțional) proiecte, muzee şi spectacole ale minorităților, din convingerea că o cultură diversă este o cultură bogată, iar valorile culturale produse pe teritoriul României aparțin de drept tuturor şi contribuie la dialogul şi armonia socială, de care avem atâta nevoie.

Nu am fost, desigur, singur în aceste demersuri. Ele se bucură de un larg consens în societatea românească, în spațiul politic şi în Parlament. În consecință, spre deosebire de situația îngrijorătoare din Europa şi din alte părți ale lumii – unde asistăm la o recrudescență a intoleranței motivate etnic şi confesional -, situația din țara noastră este relativ bună. Departe de a fi ideală (căci nivelul prejudecăților rămâne ridicat), totuşi departe de atentatele, actele de intimidare şi violență fizică la adresa minorităților, care sunt, din păcate, la ordinea zilei în unele state europene.

Optimismul meu este susținut în special de faptul că, în țara noastră, datorită condițiilor specifice, coexistă paşnic, fără nici un fel de incidente, două comunități care în alte țări europene se află în relații ce devin tensionate: cea evreiască şi cea arabă. Mă bucur să văd în aceeaşi sală, angrenați în dialog şi nu în confruntare, reprezentanți ai celor trei religii avrahamitice, intelectuali şi lideri comunitari, care împreună dau un mesaj de pace şi de înțelegere reciprocă. Aceasta este calea pe care trebuie să mergem şi în viitor.

Am făcut referire la situația din unele țări din Europa nu din mândrie patriotică, nici dintr-o neînțelegere a contextului. Ci pentru a şti care sunt riscurile şi ce trebuie să facem pentru a le evita. Nu ne putem permite luxul de a le ignora sau de a le trata superficial. De construit se construiește greu, în timp, de stricat se poate strica extrem de ușor, și aproape instantaneu.

Simplificând, situația din Europa se prezintă astfel: o societate care, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial şi a valurior de migranți, este multietnică şi multiculturală. Contextul care a permis o relativă integrare socială și culturală s-a schimbat în timp, din varii motive: politice, economice, sociale, geopolitice chiar, fără ca puterea publică, și nici colectivitățile respective, să ia cunoștință la timp de această schimbare, și, ca atare, nu a urmat un efort susținut de educație a conviețuirii multiculturale, în diversitate. În absența acestui efort, este foarte posibil ca democrația să se transforme într-o tiranie a demografiei, în care majoritatea să se manifeste anti-semit, împotriva romilor sau a imigranților arabi, iar minoritatea islamică, mai numeroasă, să îi agreseze pe evrei, iar romii să fie triplu discriminați: ca imigranți, ca minoritari şi ca grup social defavorizat.

Nu suntem în această situație extremă, deși toate aceste simptome ale răului social sunt deja prezente în mai toate societățile europene. S-a ajuns aici din cauză că nu a existat, cum spuneam, o educație a multiculturalismului, care să concilieze nevoia de integrare socială (fără de care nu poate exista o societate) cu cea de păstrare şi cultivare a diferențelor. Tineri arabi, născuți în Franța, formați în şcoli franceze, care nici măcar nu mai vorbesc limba arabă, atacă magazine evreieşti, dintr-o prejudecată antisemită ancestrală. E un eşec al culturii şi al educației, în fața incitării. Este doar un exemplu, dintr-o țară care a făcut, totuși, eforturi de a închide rănile trecutului și de a construi un mediu propice înțelegerii între cele două comunități.

De aici porneşte cel de-al doilea sentiment pe care îl am, privind retrospectiv anul care s-a scurs de la ediția precedentă: sentimentul de nemulțumire față de progresele pe care trebuia să le facem şi nu le-am făcut aici, în România.

Incitarea este, la ora actuală, adversarul cel mai periculos pe care îl avem. Ea se adresează instinctelor celor mai joase şi se răspândeşte fulgerător, prin intermediul mijloacelor de socializare. Iar societatea românească este în mod particular vulnerabilă la incitare, din cauza polarizării sociale accentuate şi a deceniilor de totalitarisme de tot felul. Suntem departe de a fi şters, din mințile multor români, nefastul semn de egalitate pe care totalitarismul l-a pus între Celălalt şi duşman. Celălalt nu este Duşmanul, ci este eu însumi. Dar când frustrările sunt intense, nuanțele dispar, și etichetele țin loc de judecăți.

Ce putem face? Destule; nu suntem lipsiți de mijloace, dimpotrivă. Sunt câteva direcții prioritare de acțiune, și se conturează un amplu consens în privința lor, prin contribuția tuturor celor interesați și responsabili. Mai întâi, trebuie să continuăm demersurile de răspândire a culturii toleranței, prin şcoală şi în spațiul public. Trebuie spus că, sub aspectul xenofobiei, spațiul cel mai vulnerabil, în România, este cel al mediilor de socializare, pe care, dacă le parcurgi necritic, ai impresia unui infern, pe care societatea românească nu îl arată, în realitate.

Nici cele trei grupuri etno-religioase vizate de prejudecăți nu sunt egal amenințate. Evreii sunt ținta unui antisemitism tradițional, cu unele răbufniri periodice (cărți, simpozione şi discursuri legionare), cu vandalizări întâmplătoare de cimitire, dar fără violența fizică din interbelic şi fără anti-israelismul agresiv din Occident. Ideal ar fi să nu mai avem ocazia de a vorbi despre astfel de acte condamnabile, pentru că ele nu rezolvă nicio problemă, doar nasc și mai multe probleme.

Islamicii (identificați mai ales ca arabi, deşi turco-tătarii autohtoni sunt majoritari în acest grup generic) sunt discriminați mai ales verbal, în special din cauza terorismului fundamentalist de pe plan global şi a proastei gestiuni a problemei refugiaților.

Grupul care cade cel mai mult victimă discriminării îl reprezintă romii, care, în opinia mea, sunt şi cei mai vulnerabili: în direcția lor trebuie să ne concentrăm, mai ales, eforturile de risipire a prejudecăților.

Cred că punctul de pornire al unei campanii anti-incitare ar trebui să-l reprezinte o clarificare a noțiunilor generice din sfera libertății de exprimare. Libertatea de exprimare este un drept inalienabil, ea se referă şi la chestiuni inconvenabile sau discutabile (nu numai la cele general-acceptate), însă toleranța nu este un concept vag şi plutitor. Cum spunea Andrei Pleşu, ea are o limită. Limita toleranței este intolerabilul. Trebuie, prin urmare, să stabilim limpede şi neechivoc că ies din sfera libertății de exprimare manifestările intolerabile. Democrația, respectiv libertatea de exprimare, nu au valoare în absența responsabilității. Nu poți face orice în numele lor!

E o bătălie de durată, pe care noi trebuie să o declanşăm acum, dacă dorim să menținem relativa armonie socială de care ne bucurăm. Intoleranța vine din necunoaștere, dar mai ales din cunoașterea deformată a celuilalt, din înlocuirea realităților cu clișee despre ea, din eșecul educației pentru conviețuire pașnică, pentru rezolvarea neconflictuală a problemelor în societate, indiferent de natura lor. Nu suntem, majoritate sau minorități, în concurență pentru resurse, pentru a aplica un astfel de model în relațiile dintre noi. Nu, scopul nostru este altul: acela de a ne dezvolta împreună, păstrându-ne identitatea.

Ca atare, e nevoie de un efort educațional mai susținut şi mai bine țintit decât până acum. Orele sterile de “educație civică” şi seminariile de corectitudine politică nu sunt suficiente. E nevoie de un efort mai susținut pentru cunoaşterea contribuției minorităților din România la tezaurul comun.

Am văzut, de pildă, o carte excepțională despre militarii români de etnie turco-tătară: câți dintre profesorii de istorie din şcolile noastre au văzut-o şi câți le-au vorbit elevilor, măcar 10 minute, despre ea? Am văzut, de asemenea, o extraordinară antologie dedicată imaginii romilor în literatura română: câți profesori de română au văzut-o şi au discutat-o cu elevii lor, la oră, măcar 10 minute?

Aniversăm anul acesta 120 de ani de la naşterea lui Tristan Tzara şi 100 de ani de când acest evreu român de geniu a revoluționat arta lumii, inventând dadaismul şi punând bazele avangardei universale. Câte emisiuni de televiziune şi câte documentare ați văzut, pe această temă, la noi în România? Cel mai bun roman al anului şi unul dintre cele mai bune de după 1989, „Viața ficțiunii după o revoluție”, îi aparține lui Radu Cosaşu, evreu şi exemplar scriitor român: câte emisiuni de actualități s-au deschis cu acest eveniment al vieții culturale naționale? Norman Manea, unul dintre candidații noştri la Premiul Nobel pentru Literatură (alături de Ana Blandiana şi Mircea Cărtărescu), a fost decorat de preşedintele Klaus Iohannis: nici măcar în liceul pe care l-a absolvit nu a avut loc, cu acest prilej, o sesiune de comunicări pe marginea operei sale. Şi aşa mai departe.

Dacă statul român, în parteneriat cu societatea civilă, prea discretă în acest domeniu, nu stimulează acest proces de cunoaştere reciprocă, prin care oamenii pot înțelege că minoritățile României reprezintă o bogăție şi creează valori de care ne bucurăm cu toții, incitarea va găsi mereu un pat germinativ. Iar izbucnirile de violență vor fi inevitabile.

Aş mai adăuga ceva. La ediția de anul trecut, atrăgeam atenția asupra derapajelor antisemite ale unor oameni politici şi a riscurilor pe care ele le comportă, dat fiind că majoritatea modelelor pe care le au în față tinerii noştri provin din spațiul public, din păcate.

Constat acum, cu tristețe, că derapajele au continuat, în pofida promovării unor măsuri legislative mai strânse, menite a combate xenofobia şi intoleranța. S-au fäcut numiri controversate, au fost readuse în atenție personaje cu atitudini extremiste. Moderația mă îndeamnă să nu dramatizez împrejurările, pe care le-am condamnat public la momentul cuvenit. În acelaşi timp, însă, nu pot să ignor ascensiunea antisemitismului, a xenofobiei în general, pe scena politică europeană.

Partidele politice, Parlamentul, clasa politică din țara noastră au obligația de a se comporta responsabil şi de a evita să dea incitării girul autorității. Iar reforma partidelor trebuie să includă, în opinia mea, pe lângă elementul de onestitate personală a politicianului, şi exemplaritatea comportamentului său democratic. Pentru că suntem o societate democratică tânără, iar paza bună trece primejdia rea.”

unnamed-9