Am mai abordat subiectul numit Curtea Constituţională. Am făcut-o, mărturisesc, în speranţa că semnalele de alarmă pe care nu puţini le-au tras, împreună cu schimbarea de guvern şi de majoritate parlamentară, îi vor avertiza pe componenţii înaltului for să revină la normalitate şi, mai ales, la litera şi la spiritul legii. Al celei fundamentale, în primul rând.
Iată, însă, că deciza CCR în cazul reprezentării României la Bruxelles ne convinge că intervenţiile menite să aducă distinsa curte pe făgaşul legalităţi şi al democraţiei s-au dovedit în zadar. Curtea Constituţională s-a pus nu numai de-a curmezişul aşteptărilor şi aspiraţiilor legitime ale naţiunii. Ci şi în afara Constituţiei însăşi. Care nu e scrisă pentru jurişti, ci pentru cetăţeni, şi în care câteva lucruri sunt clare şi neinterpretabile.
Primul este caracterul semi-prezidenţial al statului român. În care depozitarul suveranităţii naţiunii este Parlamentul şi în care preşedintele poate participa la lucrările Guvernului, însă nu conduce activitatea executivă.
Prin decizia din 27 iunie 2012, Curtea Constituţională s-a transformat, cu de la sine putere, în Constituantă şi a modificat, printr-o „interpretare” (indubitabil, sugerată de la Cotroceni), Legea fundamentală a statului nostru. O lovitură de stat de catifea, dacă doriţi.
Pe cale de consecinţă, s-a afirmat că nu Parlamentul, ci preşedintele este cel care conduce Executivul. Căci s-a stabilit, de către Curtea Constituţională (care nu are atribuţii în acest sens) că preşedintele trebuie să meargă la Bruxelles, să angajeze – fără nici un mandat – România în anumite înţelegeri europene care vizează politici economice şi sociale interne, după care să dea sarcină Guvernului să execute aceste politici. Transformându-l, astfel, pe „şeful statului” (obsedantă formulă comunistă!) în şeful Guvernului şi punându-l deasupra Parlamentului.
Curtea Constituţională însăşi s-a pus pe sine, miercuri, deasupra Parlamentului, nesocotind o decizie a acestuia, şi în afara Constituţiei, care limitează drepturile CCR, în situaţii ca aceasta, la constatarea existenţei unui conflict de natură instituţională, ce ar trebui ulterior rezolvat de Parlament. Nu de Curtea condusă de dl Augustin Zegrean, omul preşedintelui, care se şi ante-pronunţase în chestiune (motiv fundamental de casare a oricărei hotărâri în justiţie, cel puţin în statele democratice).
Faţă de cele de mai sus, este cazul să facem o observaţie preliminară şi fundamentală. E imperios necesar ca juriştii noştri, în special cei care au răspunderea unor decizii de care depinde prezentul şi viitorul politic al ţării, să iasă de sub zodia chiţibuşurilor avocăţeşti. Departe de mine gândul de a contesta rolul şi importanţa specialiştilor în drept. Însă dreptul, ca şi alte activităţi sociale, nu este endogen. Adică nu este făcut să funcţioneze în sine şi pentru sine, ci să deservească întreaga societate. Mai ales pe nespecialişti, pe cetăţeanul obişnuit.
În acest context, discuţia despre reprezentarea României trebuia să înceapă chiar de la sensul cuvântului în limba română. Constituţia spune că preşedintele este cel care reprezintă România în relaţiile internaţionale, e adevărat. Numai că nici Consiliul European, nici Consiliul NATO nu sunt foruri de reprezentare, în care se discută platonic principii şi se ciocnesc pahare de şampanie, şi nu mai sunt, pentru noi, nici foruri ale relaţiilor internaţionale! Ele sunt foruri executive, în care se iau hotărâri care angajează direct şi nemijlocit actul guvernamental din ţările în cauză, şi în care România nu este partener extern, ci membru cu drepturi depline. UE şi NATO sunt, din punctul de vedere al României, chestiuni interne, nu de relaţii internaţionale. Uşurinţa cu care CCR a trecut peste aceste aspecte, care ar fi dat o cu totul altă orientare discuţiei şi deciziei, este de foarte rău augur. Şi dovedeşte că onorabilii judecători ai Curţii sunt complet depăşiţi de realitatea vieţii constituţionale în România de azi.
Dovada cea mai bună că lucrurile stau complet altfel decât susţine deciza CCR: Pactul de guvernanţă fiscală, semnat imediat de Traian Băsescu, la precedentul Consiliu European. Acesta angajează direct Guvernul şi Parlamentul României, care trebuie nu numai să îl ratifice, ci şi să-l transpună în practică, asigurând că, indiferent de condiţii şi de politicile promvate prin legi votate în Parlament, deficitele se menţin în limitele stabilite de pactul european. Adică să aplice măsuri economice şi financiare, implicând şi afectând milioane de salariaţi şi viitorul unor ramuri economice, angrenând resurse şi, în cele din urmă, afectând sau favorizând gestiunea bugetară. Pentru toate acestea, responsabili vor fi, în ordine, 1) guvernul, şi 2) Parlamentul. Preşedintele, care a semnat pactul fără să se consulte instituţional cu nici unul din aceste două organe responsabile, nu are nici o răspundere! Nici instituţională, nici politică.
E normal? Credeţi că asta au avut în minte cei care au alcătuit Constituţia României? Nicidecum. E clar că reprezentarea României, la care s-au referit autorii Constituţiei, însemna, în concepţia lor, exact atât: reprezentare. Adică 1) prezenţa la reuniuni şi în vizite în care nu se iau decizii cu implicaţii executive, sau, în cel mai rău caz, 2) prezenţa la alte reuniuni numai prin consultare şi în consens cu Guvernul şi Parlamentul.
De altfel, şi modelele europene sunt clare în acest sens. Mai există republici semi-prezidenţiale în Europa. Cu excepţia Franţei şi a Ciprului, nici una nu este reprezentată la Consiliul European de preşedinte (şi numai de preşedinte). Dar, în Franţa şi în Cipru, Constituţia precizează limpede că preşedintele este şeful guvernului. La noi, el poate doar să participe la şedinţele de guvern, fără să le conducă. La fel e şi în Austria: preşedintele este ales prin vot direct de întreaga populaţie, însă acesta are atribuţii strict protocolare, inclusiv la nivel european şi euro-atlantic. Viena este, însă, prezentă la Consiliile Europene prin primul-ministru.
Pe de altă parte, prezenţa preşedintelui este chiar contraproductivă. Cei care l-au acuzat, în iarnă, pe secretarul general al PPE, Antonio Lopez Isturiz, că s-a dus şi a negociat un acord politic cu PDL la Cotroceni, uită cine i-a dat domnului Lopez acest sentiment, că Palatul Cotroceni are un rol politic şi executiv. Traian Băsescu însuşi, care s-a dus la aceste Consilii Europene, cu sau fără prim-ministrul ţării, şi a angajat guvernul prin semnătura acestuia, pe acorduri pe care majoritatea parlamentară şi Parlamentul în întregul său le-au văzut la ceva vreme după semnătura preşedintelui.
E cazul ca această stare de lucruri să înceteze. România trebuie reprezentată – şi în acest sens trebuie interpretată Legea fundamentală – de către preşedinte numai în împrejurări reprezentative şi/ sau internaţionale, şi de către premier în împrejurări executive şi/ sau comunitare. La Consiliul European, e limpede, trebuie să meargă premierul.
E cazul ca, după alegeri, să regândim şi relaţia dintre Curtea Constituţională, ca suprem reprezentant al puterii judecătoreşti, şi celelalte două puteri în stat: Executivul şi Legislativul. Pentru că, după cum am spus deja, este aberant ca acestea două să răspundă în faţa Curţii, iar Curtea să nu răspundă în faţa nimănui.
Şi nu numirile politice sunt mijlocul prin care se poate ajunge la o relaţionare corectă, de interdependenţă, între cele trei puteri pe care practica democratică le separă! Căci puterile sunt separate numai în sensul în care nu sunt admise ingerinţele uneia în celelalte, nu în sensul în care nici una nu dă socoteală celorlalte. Recentele reacţii, prin care CCR acuză „presiunile” la adresa sa, sunt ridicole: nişte oameni numiţi politic nu pot acuza o putere aleasă prin vot de naţiune că le cere să reintre în legalitate. De pildă, mă îngrijorează în particular chestiunea incompatibilităţii a doi judecători ai Curţii. De vreme ce parlamentari aleşi prin vot direct au fost siliţi să părăsească înalta aulă, ar fi cazul ca şi aceşti doi judecători numiţi să ne lase, demisionând sau fiind revocaţi. Nu e nici o nenorocire şi nici o presiune la adresa Curţii aici, căci nu scrie nicăieri că această Curte Constituţională este deasupra legii.
Nu vreau să îndemn, Doamne fereşte!, la o subordonare a Curţii Constituţionale. Ar fi catastrofal. Însă cred că o modalitate de relaţionare a Curţii cu celelalte două puteri trebuie să existe. Aş opta măcar pentru un raport anual al Curţii Constituţionale în faţa Parlamentului, urmat de un vot consultativ al acestuia. Care să nu ofere Legislativului controlul efectiv asupra Curţii, însă să o împingă pe aceasta la mai multă responsabilitate. Şi să o elibereze de fantasma necesităţii „slujirii şi apărării statului”, înţeles ca slujirea necondiţionată a Palatului Cotroceni. Trebuie apărată, de către Curte, numai şi numai ordinea constituţională şi Legea fundamentală, iar instituţiile care le încalcă – începând cu garantul ei, preşedintele – trebuie sancţionate. Dacă, în loc să fie sancţionate aceste încălcări, autorii lor sunt ocrotiţi cu servilism, cum s-a întâmplat acum (mai ales printr-o încălcare a unui principiu elementar de drept, care e interdicţia antepronunţării), Parlamentul trebuie însă să aibă dreptul de a denunţa simbolic, printr-un vot consultativ, această abatere a Curţii. Căci sancţiunea morală poate duce, în unele cazuri, la o salutară demisie a celui în culpă, fără ca prin aceasta să fie afectată independenţa Curţii în ansamblul ei.
Poate că ar fi o frumoasă dovadă de moralitate şi de devotament pentru Curtea Constituţională o demisie de onoare a domnului Zegrean, care să deschidă calea depolitizării şi corectei relaţionări instituţionale a înaltului for. Onoarea n-a dăunat nimănui, niciodată. Slugărnicia, da.