Congresul Național al Patrimoniului Arhitectural „De la arhitectură la patrimoniul național construit – secolul XX și mai departe”

Zilele trecute am participat la Congresul Național al Patrimoniului Arhitectural, un eveniment organizat de către Uniunea Arhitecților din România, Uniunea Națională a Restauratorilor de Monumente Istorice si Universitatea de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu”.

 

Cu acest prilej, am susținut următoarea alocuțiune:

Prezența mea la Congresul Național al Patrimoniului Arhitectural „De la arhitectură la patrimoniul național construit – secolul XX și mai departe” este nu doar firească, ci și obligatorie. Și în niciun caz formală. Sunt convins că nici organizarea congresului și nici tema aleasă nu reprezintă doar îndeplinirea unei obligații. Ne aflăm cu toții aici pentru că ne preocupă la modul acut problema patrimoniului cultural național, a celui arhitectural în mod particular. Toți, de la responsabili guvernamentali până la simpli cetățeni, suntem, pe bună dreptate, nemulțumiți de situația protejării și valorificării acestui patrimoniu. Este drept, problemele despre care ne pregătim să vorbim s-au acumulat în timp, în ultimele decenii, și s-au agravat. Nu este o scuză, ci o realitate. Problemele complexe impun soluții complexe și sunt convins că acest congres poate declanșa un impuls decisiv întru găsirea acestora.

Țin să reiterez o afirmație care, deși banală, este încă insuficient asimilată de societatea românească. Patrimoniul național nu este proprietatea Ministerului Culturii, nici a specialiștilor care se ocupă de prezervarea lui, ba chiar, dintr-un anumit punct de vedere, nici a proprietarilor legali ai obiectelor de patrimoniu în cauză. Din momentul în care aceste obiecte – clădirile și siturile, în cazul nostru – sunt creație arhitecturală și, respectiv, istorie arhitecturală, ele aparțin întregii națiuni. Desigur, nu din punctul de vedere al proprietății legale, ci al celei simbolice.

Asta înseamnă că protecția și valorificarea patrimoniului trebuie să înceapă de jos în sus. De la educația fiecărui cetățean. Facem prea puțin pentru educația patrimonială a copiilor români, pentru a-i conștientiza că patrimoniul arhitectural al României, atât cât este, este o bogăție care ar putea fi valorificată în interesul întregii societăți și al fiecărui cetățean.

Poate că ar trebui, la viitoarele manifestări de acest fel, să invităm și reprezentanți ai sistemului educațional, ca și al organizațiilor de părinți, care cer atât de insistent eliminarea din programa școlară a unor materii de cultură generală. Trebuie să investim mai mult în educația copiilor pentru protejarea și valorificarea patrimoniului, ca și în învățământul care formează restauratori, muzeografi și specialiști în clasificarea și analiza patrimoniului. Costă mai puțin să îi formăm, decât să investim, mai târziu, în recuperarea unor monumente pierdute din necunoaștere și dezinteres.

În al doilea rând, așa cum am spus și în alte împrejurări, cred că politicile publice de până acum, în materie de patrimoniu, au fost greșite din anumite puncte de vedere. Noi am insistat și insistăm încă destul de mult pe latura strict formală a legislației, dar am investit și investim încă foarte puțin în instituțiile concrete, menite să gestioneze patrimoniul și în operațiunile efective de restaurare și punere în valoare.

Patrimoniul arhitectural în particular este lovit de acest dezechilibru, atât pentru că, în cazul lui, legile culturale se lovesc de cele de proprietate și de necesitatea reparării unor nedreptăți comise de regimul anterior, cât și din cauză că restaurarea patrimoniului arhitectural este cea mai complexă, necesitând atât fonduri mari, cât și o coordonare care la noi lipsește adesea.

De asemenea, cred că dăm dovadă, în continuare, de un dezinteres scandalos cu privire la patrimoniul arhitectural românesc. Din motive istorice,

s-a păstrat puțin din patrimoniul medieval, iar tradiția arhitecturii moderne e încă mai modestă decât în Occident. Specialiștii în istoria arhitecturii acuză chiar o anumită lipsă de curaj și de personalitate a arhitecților români, în pofida unor realizări certe.

Totuși, există în patrimoniul arhitectural național două elemente favorizante, care fac ca acesta să fie, astăzi, partea cea mai atrăgătoare a patrimoniului nostru cultural. Primul este eclectismul arhitecturii moderne românești, care devine, în urma unificării europene și a prăbușirii concepțiilor naționaliste în arhitectură, o calitate pe care ar trebui să o punem mai bine în valoare. Specialiștii străini, în orice caz, în măsura în care ajung în România, vorbesc în termeni elogioși de acest adevărat muzeu al istoriei arhitecturii secolelor XIX-XX, care este țara noastră.

De asemenea, deși demolările din ultimi ani ai regimului Ceaușescu au afectat zestrea arhitecturală a țării, România a fost relativ scutită de marile bombardamente care au afectat numeroase țări de mare tradiție arhitecturală: Germania, Anglia, Austria, Polonia. Poate că nu întotdeauna realizăm asta, dar dispunem, de pildă, de un tezaur deloc neglijabil de clădiri Bauhaus sau de stil internațional, pe care nu știm deloc să îl valorificăm.

Pe de altă parte România, ca orice țară, are o dinamică economică și socială care, nu de puține ori, face să intre în coliziune nevoia de protecție a patrimoniului arhitectonic cu nevoia de dezvoltare imobiliară. Suntem departe de a reuși să integrăm lucrurile în ansambluri coerente, în care să nu contrasteze violent clădiri de secol XVIII-XIX sau XX cu clădiri mai mult decât moderne, și mult prea utilitare, ca stil. Cred că de aici vin și multe nemulțumiri, și respingerea unor proiecte care, altminteri, ar reanima, economic și social, zone uitate sau degradate. Aici se va vedea gândirea creatoare a arhitecților și urbaniștilor, dar și responsabilitatea puterilor publice, cât și a societății civile.

Aș mai atrage atenția și asupra unor probleme care țin de insuficienta delimitare a atribuțiilor centrale și locale, în materie de patrimoniu arhitectural. Autoritățile locale s-au implicat, în multe județe, în protejarea și valorificarea patrimoniului. Nu vreau să insist aici asupra modului adesea nemulțumitor în care s-au implicat. Dar, ca specialiști, vă este desigur cunoscut faptul că implicarea autorităților locale în chestiuni de patrimoniu arhitectural a fost totalmente insuficientă și cu cele mai puține realizări.

Cum nu agreez ideea centralizării birocratice, v-aș propune să reflectăm împreună dacă nu cumva tocmai corpurile profesionale și uniunile pe care le reprezentați ar putea da protecției patrimoniului arhitectural coerența care până acum a lipsit.

 

Nu vreau să mă înfățișez aici ca și cum nu aș cunoaște neajunsurile Ministerului Culturii, în materie de protecție și valorificare a patrimoniului arhitectural național. Cele mai multe sunt vechi, s-au transmis de la un mandat la celălalt și s-au agravat în timp, iar bugetul alocat ministerului a scăzut constant. Nu putem spune, cu inima ușoară, că am făcut tot ce a depins de noi pentru protecția și valorificarea patrimoniului arhitectural național. Sunt aici ca să aflu de la specialiști situația concretă, dar și perspectivele și proiectele care există în materie. Nu sunt un ministru care să creadă că deține toate soluțiile, la toate problemele. Dimpotrivă, cred că specialiștii trebuie lăsați să se pronunțe. Sunt aici pentru că am încredere în competența și devotamentul dumneavoastră pentru cauza patrimoniului arhitectural românesc, sunt aici în primul rând ca să ascult și pentru ca împreună să încercăm să schimbăm cursul politicilor publice în această chestiune fundamentală a culturii și a societății românești.

Închei cu un exemplu banal, dar sugestiv. În Piața Rosetti, în colțul dinspre Bd. Hristo Botev, se află o clădire pe lângă care cu toții am trecut ani de-a rândul, dacă nu decenii, fără să o vedem. O fostă clădire de birouri, cenușie, cu spații comerciale la parter, ridicată spre finele anilor ’20 ai secolului trecut. O clădire onorabilă, dar departe de a fi un monument de arhitectură. La începutul anului, a fost finalizată restaurarea ei. Brusc, în fața ochilor noștri s-a ivit o mică bijuterie. Chiar dacă respectiva clădire nu a devenit, în urma restaurării, o capodoperă, ea ne-a făcut să înțelegem cum ar arăta România dacă am restaura toate clădirile de oarecare valoare arhitecturală și dacă am întreține siturile arhitecturale ale orașelor noastre. Fără să creștem salariile, nivelul de trai ar crește, cel puțin mental, în mod spectaculos, pentru că o Românie cu un patrimoniu arhitectural întreținut și valorificat ar fi cu adevărat un stat european demn, în care să-ți facă plăcere să trăiești.

Leave a Comment

Scroll to Top