Cartea în România, dincolo de Târgurile de Carte

S-ar putea ca târgurile de carte să le dea unora dintre noi iluzia că industria editorială din România înflorește. Din păcate, parafrazându-l pe înaintașul nostru Mihail Kogălniceanu, târgurile de carte nu fac o cultură națională și europeană. Realitatea cifrelor arată că ne aflăm într-o criză profundă, tradusă în câteva cuvinte: se tipăresc tiraje tot mai mici, se cumpără tot mai puțină carte (tipărită sau pe suport electronic), se citește tot mai puțin, bibliotecile au tot mai puține resurse.

Criza cărții este provocată, să nu ne fie teamă de adevăruri, de absența oricăror politici culturale menite să îi reglementeze existența și dezvoltarea. Statul a renunțat să-și mai îndeplinească menirea constituțională de a face posibilă viața spirituală a cetățenilor săi.

Nu are rost să căutăm acum vinovați. E evident că toate guvernările au participat la demolarea politicii culturale a statului, după cum e evident și că în unele dintre guvernări s-a mai încercat câte ceva în favoarea cărții, iar în altele, dimpotrivă.

Mie îmi este limpede, deși sunt social-democrat, că subvenționarea clasică a cărții nu mai poate constitui o soluție. Nu sunt suficienți bani pentru toți și nu se pot stabili criterii care să nu nedreptățească pe nimeni. În plus, subvenția, chiar dacă ar deveni efectivă (iar nu simbolică, așa cum e azi), ar induce un virus în sistemul editorial, în care există edituri puternice, care nu au nevoie de subvenții, ci de politici publice menite să abolească anomaliile care fac ca, azi, cartea din România să fie scumpă, să nu circule și să contribuie la polarizarea informațională a populației.

Ce-ar trebui să conțină acest pachet de politici publice?

În opinia mea, putem începe cu o lege pentru sprijinirea înființării de librării, prin stimularea tinerilor dornici să deschidă o astfel de afacere: credite garantate de stat, localuri preferențiale de la administrația locală, TVA redus pe tranzacții și diminuări ale fiscalității (mai ales a celei locale, spre a degreva bugetul central și a stimula deschiderea de librării acolo unde nu mai există nici una). Apoi, diminuarea și chiar eliminarea TVA la operațiunile de tipărire și distribuție, pornind de la culegere și machetare și terminând cu vânzarea propriu-zisă. În al treilea rând, o reală relaxare fiscală pentru categoriile de profesioniști cărora cartea le este unealtă de lucru, care ar putea primi scutiri de impozite la nivelul sumelor plătite de ei pentru cumpărarea de carte nouă. În al patrulea rând, revizuirea totală a politicilor în domeniul bibliotecii publice, care în România nu își mai îndeplinește rolul de principal motor al pieții de carte. În sfârșit, o lege de garanții, care să îi oblige pe toți participanții la lanțul editorial să mențină prețurile la niște niveluri acceptabile în raport cu puterea de cumpărare; nu prin ingerința statului în piață, ci prin niște bareme minime și maxime, a căror respectare să activeze privilegiile stabilite prin măsurile anterioare și care să stimulteze competitivitatea și performanța în domeniu.

Rămâne de văzut dacă suntem o țară cu oarecare pretenții de civilizație sau ne mulțumim, de două ori pe an, cu forfota celor două târguri prin care cartea românească dă iluzia că supraviețuiește.

Leave a Comment

Scroll to Top