EDITORIAL REVISTA CULTURA – TVR la răscruce

Încă înainte de căderea guvernului Ungureanu, conducerea TVR a prezentat Parlamentului, conform legii, un îngrijorător Raport de activitate pe anul 2011. Din el rezultă că numai anul trecut televiziunea publică a înregistrat pierderi de aproximativ 35 de milioane de euro. Însă, totalul pierderilor financiare, în ultimii doi ani, a atins incredibila suma de 100 de milioane de euro. Iar asta, într-o Românie în care cuvântul de ordine a fost, cel puţin aparent, austeritatea: salariile bugetarilor au continuat să fie diminuate, s-au închis mii de kilometri de cale ferată, s-au blocat mii de posturi în educaţie şi sănătate. În schimb, au crescut aberant cheltuielile cu personalul într-o instituţie publică aflată în degringoladă de ani buni.

O atare situaţie are de ce să ne neliniştească, şi asta nu pentru că aş fi, neapărat, adeptul austerităţii: din cunoaşterea politicii italiene, bunăoară, ştiu deja că niciodată austeritatea nu a redresat o economie. Dimpotrivă, a accentuat sărăcia, corupţia şi îmbogăţirea fără limită a unor privilegiaţi (cei care se ocupă de „investiţii”, mai exact).

Însă TVR este o instituţie aparte, cu un rol complex în societate. O asemenea pagubă, de 35 de milioane de euro, care vine după un lung şir de deficite înregistrate în perioada 2005-2011 (în total, conform lui Victor Ponta, 50 de milioane de euro), poate duce la faliment. Nu avem decât să privim ce se întâmplă cu o altă instituţie esenţială a societăţii, cu un profil similar televiziunii publice, şi anume Poşta Română. Ceea ce părea incredibil cu doi ani în urmă, şi anume ca o instituţie naţională străveche, intrată în mentalul colectiv şi dispunând de monopol pe anumite servicii, să dea faliment, este foarte aproape să se întâmple. Numai un plan de salvare bine gândit, care va sacrifica însă mii de salariaţi, ar putea feri Poşta de un faliment cu consecinţe incalculabile. Nici TVR nu este departe de o asemenea situaţie dramatică, mai ales dacă, în cele din urmă, îşi va pierde privilegiul numit abonament obligatoriu.

Cauzele acestei decăderi sunt de două feluri: editoriale şi manageriale. Ambele au fost descrise, încă din urmă cu câţiva ani, într-o lucrare publicată de fostul preşedinte al TVR, Valentin Nicolau, intitulată TVR, mărire şi decădere. Observaţiile sale, izvorâte dintr-o cunoaştere din interior a mecanismelor televiziunii publice, au fost şi sunt confirmate implacabil de realitate.

Mecanismele editoriale care au dus la prăbuşirea audienţei TVR, de altminteri, le vedem cu toţii. Emisiuni neinspirate, realizatori şi moderatori lipsiţi de har, programări aberante, jurnale şi talk show-uri politice obediente. Nivelul cultural general al televiziunii publice a scăzut la şi chiar sub nivelul unor televiziuni comerciale, cu toate că TVR are un canal, TVR Cultural, de un foarte bun nivel şi care îşi îndeplineşte corect menirea pentru care a fost creat.

De câte ori a fost întrebată cu privire la prăbuşirea audienţelor, conducerea TVR, în cazul fericit în care a catadicsit să răspundă, a avut două tipuri de apărare.

1: Datoriile istorice, respectiv taxa radio-tv nemodificată de un deceniu.

2: Concurenţa televiziunilor comerciale şi „manelizarea” publicului. În subsidiar ni s-a creat impresia ca managementul nu are nicio responsabilitate directă  pentru creşterea audienţei.

Deşi răspunsurile de mai sus par logice, logica lor duce la faliment. La pierderi financiare pe care le suportă cetăţeanul – chiar dacă nu se mai uită la TVR! – şi la dispariţia unui serviciu public, pe care statul are obligaţia constituţională de a-l oferi. Prin urmare, logica de mai sus e greşită.

Căci există anumite categorii de emisiuni la care TVR dispune de un soi de monopol natural, sau măcar de primordialitate, în raport cu televiziunile comerciale. Este vorba de emisiunile de ştiri şi de cele politice. Dacă, în materie de divertisment, am putea înţelege ca televiziunile comerciale să depăşească audienţele TVR (din cauza „manelizării”), în materie de jurnale şi de talk show-uri nu există nici un motiv pentru ca audienţele canalelor publice să atingă cotele unor televiziuni de nişă. Nicăieri în Europa nu se întâmplă aşa: cea mai urmărită emisiune din audiovizualul italian, bunăoară, nu sunt reality show-urile sau concursurile de pe televiziunile comerciale, ci Porta a porta, emisiune de actualitate politică şi socială, realizată pe RAI 1, primul canal al televiziunii publice, de către Bruno Vespa. Într-o seară medie, această emisiune are o audienţă de cca 12-13 milioane de telespectatori, ceea ce înseamnă un sfert din populaţia Italiei.

Dar şi în Franţa sau Spania – ca să mă refer la ţările ale căror televiziuni, publice şi comerciale, se găsesc în oferta cabliştilor români –, principalele emisiuni de ştiri şi politice, ba chiar şi unele de divertisment, sunt în continuare cele de la televiziunile publice. Şi e normal, e chiar constituţional să fie aşa: statul are obligaţia de a oferi cetăţenilor săi un serviciu de informaţie publică. Aceasă obligaţie este asumată şi de către Uniunea Europeană, după cum subliniază Valentin Nicolau în cartea sa, UE extinzând dreptul cetăţeanului european de a avea acces la acest serviciu public din toate ţările membre.

În realitate, cauzele decăderii tuturor audienţelor TVR nu au legătură cu concurenţa televiziunilor comerciale, ci cu politica editorială a televiziunii publice. Care a adus pe micile ecrane, ca realizatori şi moderatori, ziarişti de partid şi persoane lipsite de calităţile necesare profesiei de om de televiziune. Ştirile au devenit mai întâi plicticoase şi depăşite de situaţie, iar apoi obediente şi partizane. Talk show-urile, în loc să coincidă cu agenda cetăţeanului, au coincis cu cea a Elenei Udrea şi, în chip fatal, au împărţit cu aceasta o impresionantă impopularitate. Nici măcar când a avut emisiuni de divertisment reuşite, TVR nu a fost capabilă (sau nu a dorit!) să le fructifice potenţialul de audienţă: două excelente emisiuni de divertisment muzical, Timpul chitarelor şi, respectiv, Acadeaua, au fost programate… după miezul nopţii. Când chiar şi cei care se mai uită la televizor dau sonorul la minimum (ceea ce, pentru emisiuni muzicale în care se cântă live, e catastrofal). Cele mai bune emisiuni ale TVR sunt, aproape fără excepţie, cele în limbile maghiară şi germană, ca şi unele de pe TVR 3, realizate de redacţiile teritoriale. Dar acestea din urmă nu sunt niciodată retransmise şi de canalul 1, cu toate că retransmisia ar aduce şieconomii la bugetul adânc deficitar al instituţiei.

Şi cu asta ajungem la cauzele manageriale ale crizei TVR. Fireşte că numirea politică a conducerii reprezintă „cauza cauzelor”. Însă şi Valentin Nicolau a fost numit tot politic, iar în cei doi ani de mandat al său, TVR a înregistrat profituri, nu pierderi. Prin urmare, nu e numai vorba de numirile politice, ci şi de modul în care cei numiţi politic se achită de mandatul lor.

Ajunşi în acest punct, ar fi util să spargem tiparele fabricate de persoanele interesate să disperseze fumigenele unei neputinţe inefabile în eficientizarea serviciului public de televiziune. TVR este condusă strategic de un grup de persoane numite sau propuse de actori politici instituţionali, însă nimic nu opreşte reprezentanţii acţionarilor (adică ai publicului) şi managerii să performeze. Teoretic toţi aceştia doresc binele organizaţiei în care muncesc, însă practica ne arată că mai tot timpul unii pierd (angajaţii si publicul) şi alţii câştigă/profită: grupul intern de decidenţi.

Hiba cea mai mare în TVR este lipsa oricăror constrangeri legate de performanţă din partea conducătorilor executivi. Singurii care răspund sunt, paradoxal, doar cei numiţi politic, dar aceştia nu sunt şi cei care conduc  televiziunea! Nu indivizii care se perindă în Consiliile de administraţie reprezintă pericolul cel mai mare pentru credibilitatea şi notorietatea TVR, ci controlul politic exercitat ierarhic de la directorul general către subalternii săi numiţi pe viaţă, respectiv distribuţia preferenţială a resurselor în interiorul instituţiei, aflată la îndemâna unui singur om, acelaşi preşedinte-director general.

Ca să nu vorbesc iar de emisiunile politice, mă voi referi la alte exemple: achiziţia de filme şi de transmisiuni sportive. Toată lumea a observat cum anumite seriale de succes încep la TVR. Este cumpărată prima serie, se investeşte în promovarea serialului, după care, în mod sistematic, seriile următoare trec pe canale comerciale. S-a întâmplat cu Anatomia lui Grey, s-a întâmplat cu Dr. House, s-a întâmplat cu multe altele, pe care nu le mai amintesc. Este vorba doar de o incapacitate cronică a televiziunii publice de a cumpăra întregul serial, sau de o politică discretă şi eficientă, prin care anumiţi oameni din TVR lucrează, de fapt, în profitul televiziunilor comerciale, care preiau audienţe create de TVR şi obţinute prin promovarea pe bani publici?

La fel se întâmplă şi cu transmisiile sportive. Formula 1 a fost transmisă, ani de zile, de către TVR, deşi audienţa ei în România era, iniţial, redusă (românul este iubitor de maşini, dar nu de lux). Cum a început, în urma promovării susţinute, de ani de zile, să capete ceva audienţă, şi Formula 1 a trecut în grila unei televiziuni comerciale. De transmisiile fotbalistice nici nu mai vorbesc, scandalul e public.

Şi la nivel de personal – care este, probabil, capitalul cel mai important al unei televiziuni –, TVR nu este altceva decât o manta de vreme rea. Periodic, realizatori şi chiar redacţii întregi pleacă de la TVR la televiziuni private nou-înfiinţate, după care, când acestea falimentează, respectivii se întorc în TVR, ca şi cum nimic nu se întâmplase. N-au fost buni la televiziunile comerciale (căci, altminteri, de ce ar da faliment?), dar sunt din nou buni la cea publică.

Şi să nu uităm de acel post, TVR Info, care avea misiunea să compenseze lipsa informaţiei obiective sau utilitare. Dintr-un canal destinat publicului nepartizan, TVR Info s-a transformat într-o oficină media a puterii, într-un canal colector de clienţi politici, jurnalişti fără contract şi spaţii de emisie cât orele lungi din noapte.

Nu mai continui. Deocamdată. E clar că situaţia din TVR nu poate rămâne la cheremul unor manageri care au ratat toate ţintele şi au distrus credibilitatea serviciului public de televiziune. Şi, dacă e adevărat ce a spus premierul Victor Ponta – şi anume, că soluţia nu e înlocuirea unor politruci cu alţi politruci –, e la fel de limpede că actualii politruci nu mai pot rămâne în funcţii. Gaura de 35 de milioane şi prăbuşirea audienţelor sunt motive legale pentru o schimbare. Iar după alegeri trebuie să ne gândim chiar la o schimbare a Legii SRTv, pentru ca asemenea situaţii să nu se mai repete. Dar nu prin forme fără fond vânturate de organizaţii neguvernamentale care se adapă discret din banii TVR şi nici preluând idei inutile din capul unor politicieni PD-L, precum Raluca Turcan. Avem nevoie de o dezbatere reală şi lipsită de influenţa intereselor politice sau comerciale potrivnice TVR. Rolul principal în această schimbare ar trebui să revină publicului, managerilor de presă români sau străini şi jurnaliştilor de calitate din TVR.

Leave a Comment

Scroll to Top