Simpozionul „Academician Nicolae Cajal”

Am participat, zilele trecute, la cea de-a X-a ediție a Simpozionului „Academician Nicolae Cajal”, care a cuprins două secțiuni devenite deja tradiție: Conferința de medicină transnațională și Noutăți în virusologie și medicină și cercetare transnațională.

Redau aici alocuțiunea pe care am susținut-o în debutul evenimentului:

 

 

Nicolae Cajal. Note la portretul unui om deplin

Fac parte dintre cei care au avut privilegiul de a-l cunoaște pe regretatul Nicolae Cajal și pot spune că împărtășesc atât regretul că nu se mai află printre noi, cât și bucuria că am avut, totuși, norocul de a-l fi întâlnit. Chiar și acum, la atâția ani de la plecarea sa dintre noi, este un om care îmi lipsește (și, adesea, lipsește întregii societăți românești, spațiului public de la noi). Dar chiar și după atâția ani, personalitatea sa este vie în memoria mea intelectuală și afectivă, semn că Profesorul nu a plecat, de fapt, niciodată dintre noi.

Și aceasta, deoarece Nicolae Cajal a fost, într-un secol plin de dezastre și de nedreptate, de haos și de anomie, ceea ce se cheamă, simplu, un model. Ca om privat și ca om public, ca savant și ca om de cultură, ca medic și ca lider comunitar. În toate calitățile și demnitățile pe care le-a onorat cu devotamentul său inegalabil, Profesorul Cajal a ilustrat excelența și nimic mai puțin decât excelența.

Era, în primul rând, un om care suferise. Fiu al ilustrului profesor și medic Marcu Cajal, provenind dintr-o familie care dăduse României medici și intelectuali de frunte, Nicolae Cajal s-a văzut, odată instalată (începând din 1938) legislația rasială, marginalizat și eliminat, finalmente, din societatea căreia se pregătea să i se dedice, ca medic și intelectual. La frumoasa vârstă a marilor elanuri și idealuri, el s-a văzut eliminat, pe motivul absurd că este evreu, din învățământul românesc, împiedicat să urmeze Facultatea de Medicină, către care îl atrăgea vocația irezistibilă, și trimis într-un ghetou spiritual absolut nedrept. Altcineva, probabil, ar fi căzut pradă resentimentelor sau ar fi abandonat. Nu și Nicolae Cajal! Odată încheiată dictatură antonesciană și lichidată legislația rasială, el a revenit, cu aceeași pasiune, la medicină și la misiunea de a servi omul, indiferent de etnia acestuia. A devenit o somitate a medicinei românești, șef de școală al unui domeniu de vârf (virusologia), dedicându-se atât vindecării semenilor săi, cât și cercetării și catedrei, formării de noi specialiști. Numărul și calitatea celor de față care i-au fost, într-un fel sau altul, discipoli și colaboratori atestă elocvent rolul de reper pe care Profesorul Cajal l-a avut în școala românească de medicină.

Dar Nicolae Cajal a fost și un vindecător de suflete, nu numai de trupuri. În aceasta constă rolul său de model și iradiația spirituală pe care a răspândit-o în jurul său. A avut o adevărată pasiune pentru umanitate, iar medicina a înțeles-o numai în relația cu această umanitate.

A fost, fără discuție, unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit. Deși nu am avut foarte multe ocazii să fiu în preajma sa, nu cred că a existat vreuna în care Profesorul – întrerupând ceea ce făcea în momentul respectiv – să nu fi făcut un bine cuiva. Intervenea pentru tratarea unui om (de multe ori, necunoscut) la un specialist, găsea un medicament de negăsit, recomanda un medic mai potrivit, aplana o dispută. Este o mare artă să vindeci, dar este de-a dreptul fenomenal să vindeci, odată cu suferința trupului, și suferința sufletului. Nicolae Cajal făcea asta în mod sistematic, cu o naturalețe deconcertantă, indiferent față de consumul de energie spirituală pe care acest mod de raportare la celălalt îl presupunea.

Dar Nicolae Cajal nu era doar un om de știință, un practician al medicinei și un lider comunitar. Cu toții, cei care l-ați cunoscut, ați constatat ce cultură generală avea Profesorul. Puteai discuta cu domnia sa orice subiect, fie că era vorba de științe exacte sau de științe umaniste, de domeniul speculativ sau de cel practic: aveai ce învăța de la Nicolae Cajal. Te lămurea și te îmbogățea, cu aceeași delicatețe cu care îi trata și pe cei care îi solicitau competențele medicale.

Era nu numai blând, ci și generos. Mai ales cu cei tineri, era de o infinită generozitate. Cred că putem distinge aici o luptă, prin intermediul binelui, împotriva răului pe care el însuși l-a simțit pe propria piele. Fiindu-i periclitat viitorul la o vârstă fragedă, s-a simțit dator, toată viața, să îi ocrotească pe cei tineri. Să le protejeze creșterea spirituală și morală. Discipolii săi – am citit, de-a lungul timpului, mărturii în diverse publicații – spun cu toții că au învățat de la Profesor nu numai știința de carte, ci și știința de a fi om. Că i-a ajutat nu numai predându-le cunoștințe, ci îndrumându-le, delicat și ocrotitor, cariera. Că au continuat să învețe de la Nicolae Cajal și după ce ei înșiși au devenit profesori și șefi de colective academice.

Totuși, puțină lume știe că Profesorul a cochetat și cu literele, nu doar cu cultura generală. Într-un moment de mare vogă ionesciană, a citit colegilor de la Institutul de Virusologie o piesă, intitulată Alogen 14 și virusurile (publicată după Revoluție de revista Caiete critice, a academicianului Eugen Simion), pe care toți au crezut-o a fi a lui Eugen Ionescu însuși. O splendidă mistificțiune literară, cum spune un cercetător contemporan, semnată Eu-gen Ionescu, care atestă indubitabil că Nicolae Cajal avea talent literar și o conștiință artistică pe care mulți scriitori contemporani nu o au. Putea, fără îndoială, să scrie literatură, dacă profesiunea sa principală, bunătatea, nu i-ar fi răpit atâta timp.

Din fericire, avem înaintea noastră modelul lui Nicolae Cajal. Care ne îndeamnă să nu ne dăm bătuți, să fim tenaci, să ne păstrăm încrederea că binele va birui răul. Să acționăm cu blândețe (dar și cu fermitate), să educăm. Puterea miraculoasă a educației este încă una din învățăturile pe care le putem extrage din excepționala viață și operă a Profesorului Nicolae Cajal.

Deși fragmentare, considerațiile mele converg către portretul unui om deplin al culturii și societății românești, al evreilor și românilor deopotrivă. Nicolae Cajal a fost un om armonios, chiar și în epoci nearmonioase, și o lumină în întunericul unui secol marcat de tragedia Holocaustului, de războaie și totalitarisme. Lumina sa ne ghidează și azi.

Leave a Comment

Scroll to Top