SADOVEANU, RENASCENTIST ÎNTÂRZIAT

– De la Hanul din Cantenbury la Hanu Ancuței –

Anglia umanistă, a Povestirilor din Cantenbury, ale lui Chaucer, s-a scris dintr-un han, din mijlocul Southwarkului, din apropiere de catedrala care păstrează, întru veșnicie, osemintele lui Becket. Sunt 600 de ani de când englezilor le-a fost clar că cine nu povestește, nu mănâncă: fiecare pelerin e dator cu două povești din drumul spre Cantenbury și două culese din calea întoarsă către casă. Mersul către Dumnezeu se istorisește: bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, pelerinii care rostesc în han tot ceea ce gândesc dar nu pot spune în casa Creatorului, ne arată că lumea văzută e o „scenă” provizorie, în care oamenii își strigă poveștile după „intrări” și „ieșiri” mai mult sau mai puțin contingente. Ulterior, Comedia erorilor, Poveste de iarnă, Hamlet, Regele Lear sau MacBeth expun purtătorii de vină ai poveștilor nemărturisite sau neînțelese ca oameni aruncați în lume, ispitiți de a preface pasiunile în virtuți, fără vreo cale de izbăvire. Toate păcatele se nasc din povești, toate poveștile nasc păcate.

Pe Shakespeare l-au făcut posibil narațiunile lui Chaucer, tot așa cum, în alt colț de lume, narațiunile florentine ale lui Boccaccio i-au făcut posibili pe Calvino și pe Buzzati. Erosul și thanatosul sunt, de fapt, singurii vorbitori de la masa din subsolul bisericii Santa Maria Novella. Zece tineri fug de ciuma abătută peste Florența; singura cale de a face față morții este aceea de a povesti despre viață, prin tot ce are mai (ne)curat: dragostea. Renașterea se ivește mai cu seamă ca un proiect multinarativ. Decameronul, o operă concepută sub semnul elogiului femeii, care devine un autor emancipat, un narator ocazional și un actor transgresiv al biografiei unor aventurieri, pătimași, slujitori sau credincioși, ne convinge că o poveste rezistă numai în măsura în care o poți transfera de la un personaj la altul. Poveștile sunt „dezbrăcate” de taine: operele mise en abyme, care somează personajele să răspundă, neodihnite, la pasa de narațiuni, transferă, din umanismul italian, în postmodernitate, lecția de viață a povestitorilor-conspiratori, uneltitori, uzurpatori.

Dacă poveștile Renașterii sunt spuse până la capăt, poveștile modernității târzii sunt mereu luate de la capăt: Dacă într-o noapte de iarnă un călător e decameronul metaroman, în care personajele rescriu începuturile unei istorii pe care nu o să o aflăm niciodată epuizată sau continuată. Deloc întâmplător, am ales cele două fețe ale umanismului care fac din europenitate cel mai încercat proiect narativ al modernității. Europenitatea e cea mai rezistentă narațiune a modernității, în măsura în care acceptăm că orice narațiune se întemeiază pe un adevăr funciar, dar care tocmai pentru a fi descoperit și acceptat, nu poate fi păstrat sau rostit doar de niște subiecți privilegiați istoric. Ca orice proiect al unei „rezistențe” prin cultură, umanismul european născut între epidemia engleză și Florența bântuită de ciumă, între hanul din poveștile lui Chaucer și beciul bisericilor din paginile lui Boccaccio, ne arată că în fața bolii și a morții, a neputinței și a deznădejdii, nu te poți imuniza decât creând noi lumi posibile, mai lesne de locuit, mai suportabile, mai blânde. Lumile acestea se nasc din povești. În pandemiile din care „s-a scris Renașterea”, distanța socială era aceea care despărțea oamenii de lume, păstrându-i împreună. Cei ce se retrag din calea bolii sunt cei care continuă să râdă, să își vorbească, să își împărtășească poveștile de viață care nu au voie să se ducă odată cu lumea aceasta. În fața pandemiei, naratorii se fac nemuritori prin poveștile care nu le aparțin decât ca experimente discursive: personajele contează nu ca nume, ci ca destine, iar dreptul la viață al oricărei povești se calculează numai după momentul potrivit de a fi rostită.

În cultura română am avut Decameronul nostru. Autorul ei s-a născut în urmă cu 140 de ani. Cât a trăit, a făcut-o fascinat de tot ce a fost mai primitiv în societatea noastră și tot ce a fost mai primar în inima oamenilor care au locuit-o. A găsit sinceritatea aceasta, după care a fost ahtiat, într-un han, din care a scris, se pare, din timpuri de pace. Hanu Ancuței nu a cunoscut boala și, tocmai de aceea, el a rămas, mereu, „o societate deschisă”. Sadoveanu, căci el este renascentistul întârziat și umanistul lucid al secolului trecut, a portat hanul din Cantenbury și mesele vesele din beciurile Florenței în Moldova degustătorilor de viață. Decameronul lui, scris în Hanu Ancuței, e mai sărac cu o poveste, dar nouă naratori, fiecare cu umorul și încercările lui de viață, compun o societate în care conceptul de „clasă” e abandonat. Nu există autori îndreptățiți și autori cenzurați. Nici naratori tolerați și naratori exilați. În jurul mesei, răzeși, călugări, zodieri, căpitani, coropcari, ciobani, pelerini orbi și fântânari leagă, prin poveștile lor de viață, o Ancuță de Cealaltă Ancuță, mama de fiică, lumea de ieri de lumea de azi. Mama e „Cealaltă” Ancuță pentru prezentul din care se deapănă povestirile, dar cum toate narațiunile sunt despre trecutul de care ea aparține, fiica e cea care devine „Cealaltă” pentru lumea de odinioară, în care nu poate ajunge decât prin amintirea celei care i-a dat viață. Ca să știi cine e „Cealaltă Ancuță”, trebuie să clarifici din ce lume vorbești. Desigur, Sadoveanu păstrează ceva din metaromanul lui Boccaccio: femeile sunt cele care țin lumile laolaltă. Lumea „cealaltă” face posibilă lumea „de acum”. Faptul că aparții lumii de ieri arată că ești un privilegiat. Faptul că aparții lumii de acum nu e întotdeauna o neșansă. Între zidurile hanului, cei încă nenorocoși și cei privilegiați, dar neîmbolnăviți de nostalgie, deapănă poveștile pe rând.

Actul narativ e o plăcere.  El nu aduce nicio jertfă și nicio izbăvire. Poveștile din Hanu Ancuței sunt cele care aduc naratorului o mulțumire a privirii față-către-față, a celui care se știe nu numai auzit, ci și ascultat: „cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare”. Astăzi, în lumea din care scriu acest text, cel ce le spune mai curat, mai onest, mai liber, își ia ocară. Hanu Ancuței era ferit de fakenewsuri. Trebuie să recunoaștem, era o lume mitică în spatele poveștilor, însă miturile satisfac nevoia speciei umane de narațiune ca perseverență în existență, nu de minciună ca fugă de viață. Fantasticul e o categorie de-a dreptul ontologică în scrierile lui Sadoveanu. Un fantastic cathartic, însă foarte diferit de fantasticul erotiza(n)t al lui Eliade, din Noptea de sânziene (a nu se confunda cu Nopțile lui Sadoveanu) sau din La țigănci, și tot atât de diferit de fantasticul diabolic, care desparte (dia-bolos) viața de moarte, La hanu lui Mânjoală, sub condeiul lui Caragiale. Hanu Ancuței abuzează un fantastic subtil, care arată că lumile posibile și ispititoare sunt cele pe care imaginația le ridică în numele iubirii, al credinței sau al puterii.

Fascinat de „umanitatea primară”, așa cum observa Manolescu, Sadoveanu demitizează ființa umană pentru a mitiza virtuțile și viciile ei. Hangița e ocolită de Eros, și poate acesta e prețul pe care autorul îl plătește pentru a-și scuti personajele de Thanatos. Toți trăiesc în poveștile din care au supraviețuit realității, Hanu Ancuței fiind un mic polis, în care nici răufăcătorii cu normă întreagă nu îndrăznesc să aducă vreo atingere cuiva.

„Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. (…) La vremea la care vorbesc era însă pace în țară și între oameni bunăvoire. Porțile stăteau deschise ca la Domnie.” (p.6)

 Ne întoarcem însă la Sadoveanu dintr-o societate în care ușile ferecate sunt ultima noastră problemă. Mai degrabă, o problemă de împrumut, „pandemică”. Inimile închise sunt cele care sacrifică astăzi poveștile, banalizând și uniformizând existențele noastre până la limita alienării.

Aniversarea celor 140 de ani de la nașterea lui Sadoveanu este, totuși, un pretext pentru a scrie despre ceva ce opera lui a dovedit realist, nu profetic, cu mult înainte de a trăi vremurile de astăzi.

„Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost (…) Acuma trăiește o lume nouă și becisnică” (p.54).

În lumea de acum, oamenii spun povești discreționar, preferențial, din poziții de putere. Narațiunile sunt și au fost dintotdeauna microputeri care așază oamenii în relații, concepute ca raporturi de forțe, între orchestratori de lume, spectatori de viață și adevăr. În trecut, cei ce aflau un adevăr plăteau un preț. În prezent, cei ce rostesc un adevăr plătesc un preț. Mai mult, cei din prezent caută cât mai mult să îngroape poveștile trecutului, marile adevăruri ale omenirii, pretinzând că istoria s-a schimbat. De fapt, ei vor să îngroape eroii incomozi, păstrătorii de viață, gardienii moralei. Sadoveanu ar consimți:

„Într-adevăr, în vremea veche, s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd.” (p. 54)

Se simțea însă, de pe atunci, ceea ce acum se știe: „A ieșit în țară hoția domnească” (p. 101). Despre ea vorbesc, liber, „prea cuvioși părinți”, „preacinstiți jupâni”, „iubiți prieteni”, „domni și frați”. Uneori, ceea ce îi ține aproape sunt elementele hyperumane din biografiile lor, din care se rup poveștile merituoase, deci accidentele de viață care merită trâmbițate, pentru că oricine are datoria de a face din viața lui o operă de înfăptuit și din viața lui alături de ceilalți cel puțin o întâmplare demnă de povestit.

„Noi, oamenii, suntem păcătoși și ne mai îndeletnicim și cu altele” (Părintele Gherman, p. 15)

De pildă, cu dragoste, teamă, avariție, spaimă, înșelăciune, neliniște, dor, iertare. Uneori, întâlnirea dintre aceste afecte rămâne străină de o lume susceptibilă de political correctness: „femeia așa a fost lăsată de Dumnezeu, vicleană ca apa și trecătoare ca florile, eu o sudui ș-o iert.” (p.76); „Eu știu că nu ești om cu mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu ești înțelept, căci iubești o copilă de boier. Asta-i dragoste cu primejdie” (Ancuța către răzăș, p. 63). Lumea rurală, primitivă, arhaică, are adrenalina ei, din care se nasc prejudecăți și stereotipuri, la rândul lor, narațiuni clasate, banalizate, diseminate în „societatea deschisă” a hanului din care oricine poate vorbi despre „societatea închisă” a familiei tradiționale ori a satului conservator. Ceea ce seduce, în litera oricărei povești, este faptul că oricare dintre aceste lumi narative are setea și pofta ei de dreptate:

„Dar precum știi, fratele tău Haralambie a umplut țara de plângere. Și-acuma a venit vremea să răspunzi tu pentru el.” (p. 19)

Oamenii nu răspund întotdeauna pentru faptele lor, ci și pentru ale celorlalți, și, uneori, nici măcar pentru fapte, ci pentru poveștile despre fapte. În felul lui, fratele Haralambie e cel care a dus iscoada și în lumea veche și în lumea nouă: țapi ispășitori au cerut toate poveștile. Dar numai din această lege nescrisă a compensației, a sacrificiului, a monedei de schimb, apar oamenii care își merită un loc în povești: ei sunt cei care ajung eroi, dau nume poveștilor – în sensul acesta, le dau destine, de tragedie sau comedie – pentru că sunt cei care oricât ar pierde, nu se pierd pe ei înșiși. „Eu pot pieri, dar de temut nu mă tem” (p. 62). Astăzi, asemenea personaje au tot mai rar persoane în dreptul lor: căci oamenii se tem și de pieire, și de sacrificiu, și de poveste.

            Oricâtă hermeneutică inspirată sau nu s-ar ivi pe urmele Hanului, metanarațiunile așezate de Sadoveanu la un loc sunt cele care nu te lasă singur. „Mie mi-a plăcut întotdeauna să beau vinul cu tovarăși. Numai dragostea cere singurătate” (p. 38). Pe de altă parte, singurătatea cerută de dragoste e, de fapt, aceea care survine din neînțelegerea celuilalt. Cei din Județul Sărmanilor sunt săraci nu numai de pe urma jocurilor de putere; ei sunt săraci cu duhul, din ziua în care au pretins că se iubesc, s-au trădat știind că greșesc și nu s-au iertat crezând că pot trăi așa pentru restul vieții lor. Cele mai amarnice povești de la han sunt ale celor care au eșuat în a duce o poveste de iubire alături de un altul. Dar acestea sunt povești de neocolit, deci povești reale, care merită spuse, din „acei ani ai tinereții, când nopțile-mi păreau mai scurte.” (p. 46), fără să pară că se irosește ceva din viață.

            Un bun povestitor e un purtător de lumi. Ca orice purtător de lumi, e judecat astăzi pentru mângâierea și încercările fiecărui discurs narativ, fiecărui destin dat unor personaje, fiecărei pagini scrise. Autori precum Sadoveanu sunt cei care, cu generozitate, ne scriu dosarul judecării lor morale și umane, compus din operele în care au lăsat să trăiască mai multe destine decât cele pe care le-au întâlnit în realitate. Astăzi, la 140 de ani de la nașterea lui Sadoveanu, redeschidem povestea lui de viață păstrând morala orbului sărac de la han – „A venit vremea, luminate Doamne, să-ți dai socotelile și să plătești pentru ce ai iscălit” (p. 101). În apărarea lui, vreau să adaug un fapt mai puțin cunoscut. Într-o prefață a traducerii în limba franceză a Hanului Ancuței, Sadoveanu consemnează:

„Hanu Ancuței nu e o ficțiune. A existat în realitate și avea faimă în veacul trecut. Ruina lui a stăruit până acum vreo zece ani: pe urmă, moștenitorii ultimi și-au împărțit materialul, construind două gospodării modeste nu departe una de alta. Se pot vedea ș-acum pe șoseaua națională care vine dinspre Cornu Luncii și trece la Roman, urmând cursul Moldovei…. Partea cea mai importantă a Hanului Ancuței, pivnița, a rămas așa cum era odinioară, însă pustie și adormită ca sub un abur de legendă. (…) Dacă maică-mea nu și-ar fi trăit copilăria în apropiere, dincolo de apa Moldovei, în satul sărac ce se chiamă Verșeni, și dacă nu veneam cu ea din când în când de la Pașcani la bătrânii noștri, și dacă n-aș fi ascultat povestirile ei despre împrejurări și oameni de odinioară, tot ce-a fost durere și iubire, asupriri și răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării. Dar mama mea e o povestitoare rară ale cărei accente misterioase încă sună în ființa mea. Și Hanu Ancuței, cărticica scrisă acum un sfert de veac, va mai aminti un timp altor oameni ce vor trece prin acel peisagiu nemuritor zâmbetele și lacrimile legate de ruina de la drumul mare, nu departe de Roman”[1].

            În timpuri de pandemie, Hanu Ancuței e închis. Nu mai stă poveste lângă poveste, dar poate nu neapărat din pricina bolii impersonale, ci mai cu seamă din pricina bolilor personale, spirituale, care fac ca oamenii să povestească tot mai puțin și să nu mai asculte deloc. Viața, în genere, e despre han: se mănâncă bine, se bea bine, se povestește frumos. Oamenii încă se mai pricep la cele dintâi, dar și-au uitat exercițiul de a fi buni naratori, creatori de valori, păstrători de lume. Pe cei din hanul de la Cantenbury poveștile i-au ținut vii. Poveștile și rugăciunea, care, în felul ei, e tot o narațiune, poate dintre cele mai vechi pe care ni le-a dat Dumnezeu. Însă ca și poveștile, rugăciunile se pot modifica, în funcție de ce cerem și pentru ce mulțumim în viața noastră. Pe cei din jurul mesei din Decameron poveștile i-au izbăvit. Ciuma, la rândul ei, a devenit o poveste demnă de a fi spusă. Lui Sadoveanu i-ar fi plăcut ca cei care sunt moștenitori ai hanului Ancuței să depășească boala prin poveste: e singura imunizare colectivă serioasă la care putem spera. Doar astfel e posibilă Renașterea, oricât de întârziată ar părea.


[1] M. Sadoveanu, Postfață, p. 120, din ediția Hanu Ancuței, îngrijită cutabel cronologic și referințe critice de Teodor Vârgolici, Editura 100+1 Gramar, București, 2003, colecția „Pagini alese din literatura română”. Toate citările din acest articol s-au făcut în acord cu paginația ediției curente.

Leave a Comment

Scroll to Top