Nu cred că există un mod mai potrivit de a ne aminti de Nichita Stănescu, în ziua în care ar fi împlinit 82 de ani, decât citind din opera sa.
Așadar, din “Operele imperfecte” (1979), un poem perfect: “Ce repede se stinge lumina unei mâini / ce ți-a atins privirea întinsă ca un sunet/ și cât de stoarse stelele lămâi / acresc înfriguratul umblet/ și cum arată ceasul tău solar / la miezul nopții doar amiaza zilei, / mai rămânându-te barbar/ la marginea latinei. / Voi spune nu cuvinte, ci statui/ pe care de al Romei frig astral/ le-acopăr cu un sânge amărui / și, și cu șaua smulsă de pe cal.”  (“Cântec”)