29 iulie a fost, pentru oamenii de carte din România, data unei aniversări luminate a culturii române: 100 de ani de la naşterea lui N. Steinhardt. O dată marcată prin manifestări editoriale şi comemorative discrete, dar demne de memoria celui care ne-a dăruit o operă impresionantă şi, în mijlocul ei, Jurnalul fericirii.
Una dintre marile cărţi ale literaturii române din secolul XX, Jurnalul fericirii începe, pentru cititorul obişnuit, prin a fi profund (şi chiar şocant) paradoxal. Pentru că, târât în închisorile comuniste, în urma unui proces politic, tânărul intelectual declară a fi găsit acolo… fericirea. Se-nţelege că nu fericirea aceea lumească, după care, în zilele noastre, aleargă cei mai mulţi dintre oameni. Puşcăria comunistă a fost, din acest punct de vedere, un infern din care puţini au ieşit întregi. Însă evreul român N. Steinhardt, văzând în puşcărie capacitatea omului de a rezista Răului, atunci când este pătruns de credinţă, s-a botezat acolo, pecetluind astfel un traseu de căutări spirituale pe care îl începuse încă din tinereţe. Fericirea sa, aşadar, a fost fericirea de a-l găsi pe Dumnezeu, de a găsi Calea cea Adevărată, în mijlocul nefericirii celei mai adânci.
Să nu se creadă însă că Steinhardt, îmbătat de fericirea supremă a descoperirii lui Dumnezeu, iartă totul, îi iartă pe torţionari şi regimul comunist. Jurnalul fericirii nu este o carte prin care, în numele acestei fericiri şi al imperativului creştin al iertării, Steinhardt să îi ierte pe cei care au desfigurat România. Astfel, într-o altă carte a sa, Dăruind vei dobândi, cărturarul precizează, pentru viitorime, care sunt limitele creştine ale iertării: „Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat, nu avem cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ, ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face. (s.m./ I. V.)”
Scrise în timpul ultimilor ani ai dictaturii comuniste şi rostite, ca predică, la Mănăstirea Rohia, aceste rânduri, care vizau în mod evident situaţia din acea perioadă, ne avertizează asupra greşitei înţelegeri a noţiunii de iertare. Şi ne atrag atenţia, mai ales, asupra pericolului care decurge din iresponsabilitatea de a ierta greşelile făptuite împotriva comunităţii, a naţiunii întregi.
Oricum, iertarea, chiar şi pentru greşelile făptuite împotriva noastră personal, nu poate fi acordată automat, de la sine. Ea trebuie să parcurgă un traseu, care începe cu o recunoaştere deschisă a greşelii şi cu o rugăminte de a fi iertat. După care să urmeze celelalte etape, care sunt, conform aceluiaşi N. Steinhardt, căinţa amarnică, mărturisirea fără reticenţe, împlinirea unui canon, penitenţa, rugămintea din inimă, suflet şi cuget de iertare şi, respectiv, lacrimile ispăşirii. În absenţa lor, nu avem de-a face cu o căinţă sinceră, ci cu ipocrizia. Aceasta nu iertare trebuie să dobândească de la noi, ci condamnare.
Pe 29 iulie însă nu-l anivesăm doar pe teologul Steinhardt. Ci şi pe marele om de cultură: gânditor, critic literar şi plastic, scriitor. Datorită succesului formidabil al Jurnalului fericirii – peste 200 000 de exemplare vândute până în 2008 –, există riscul de a-l percepe pe N. Steinhardt exclusiv sub aspect religios. Or, el a ştiut ca nimeni altul să îmbine exemplara trăire monahală ortodoxă cu o splendidă libertate culturală, în care a creat volume ca Între viaţă şi cărţi (1976), Incertitudini literare (1980), Critică la persoana întâi (1983) sau Escale în timp şi spaţiu (1987), prin care s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanţi eseişti literari şi filosofici din secolul trecut. Existenţa sa culturală şi socială a fost comparabilă cu aceea a lui Constantin Noica şi, în tot cazul, unică în România.
Să nu lăsăm ca, dintr-o greşită înţelegere, Jurnalul fericirii să se transforme într-un Jurnal al nefericirii… Obligativitatea creştină a iertării nu înlătură responsabilitatea fiecăruia din noi pentru faptele sale, mai ales când acestea ating comunităţi întregi. Dimpotrivă: viaţa şi opera lui N. Steinhardt ne îndeamnă să fim lucizi, să fim exigenţi cu noi înşine şi cu semenii, şi să judecăm drept în cele omeneşti, lăsându-i lui Dumnezeu judecăţile pe care numai El le poate face. Să ştim să-l căutăm pe Dumnezeu în mijlocul patimilor lumii concrete, dar şi să distingem între ce este al lui Dumnezeu şi ce este omenesc. Steinhardt, de la mănăstire, s-a manifestat ca un strălucit cărturar laic, în speranţa ca, demonstrând câtă libertate spirituală îţi dă supunerea faţă de Dumnezeu, va lega mănăstirea de lume. Şi că, pe această cale, va face şi lumea să îşi dorească mai mult să se lege de mănăstire, de cele ale lui Dumnezeu.
Destinul de excepţie al operei şi al moştenirii sale spirituale de-abia acum începe.