Oraşele de azi ale României s-au modernizat în perioada 1950 – 1990 cu preţul uriaş al distrugerii unei părți importante a patrimoniului arhitectural.
În perioada regimului comunist s-au desfășurat ample proiecte de sistematizare și modernizare pentru zonele centrale, pornindu-se nu de puține ori de la premisa profund greșită că fondul construit şi structura urbană moştenite ar fi fost lipsite de valoare.
Prin sacrificarea patrimoniului urban, odată cu clădirile demolate și cu modificarea reţelei de străzi, au dispărut și câteva pagini de istorie, care dădeau o notă de identitate urbană. Clădiri vechi din perioada modernă, unele dintre ele cu valoare simbolică, și străzi întregi au dispărut ca să facă loc blocurilor noi cu linii rigide, în culori anoste şi cu un stil arhitectural auster.
Statisticile privind construcția de locuințe în România, în perioada regimului comunist, sunt contradictorii. Pe de o parte, au fost construite 3 milioane de apartamente, în paralel cu demolarea câtorva zeci de mii de case. În București, de exemplu, între anii 1950-1990 au fost demolate 10.000 de clădiri. Suprafața de 7 kilometri pătraţi din centrul vechi, istoric, al orașului București, demolată cu buldozerele, a fost echivalentă cu suprafața Veneției. Prin eliminarea Cartierului Uranus-Izvor si nivelarea dealului, peste 50.000 de români au fost obligați să renunțe la casele lor și să se mute la bloc.
Pentru a face loc Casei Republicii, actualmente Palatul Parlamentului, și noului centru politico-administrativ cu bulevardele adiacente, au căzut de-a valma clădiri de patrimoniu cu valoare inestimabilă: 14 biserici, Arhivele Statului, câteva temple și sinagogi, Spitalul Brâncovenesc – o superbă clădire în stil brâncovenesc -, ctitorit în anul 1835. Mănăstirea Mihai Vodă, ctitorie a lui Mihai Viteazul, a fost mutată prin translare, clopotnița și biserica fiind ascunse acum în spatele unor blocuri de lângă parcul Izvor. Biserica Schitul Maicilor a fost mutată, de pe locul unde s-a aflat timp de 265 de ani, într-o zonă reziduală din spatele blocurilor de la Bd. Libertății. Cuhnia veche din 1726 și ansamblul de chilii din jur, restaurate și in bună stare la momentul demolării, au fost distruse.
În Pitești, un alt oraş important, au fost demolate în aceeași perioadă câteva mii de case vechi însumând 90% din patrimoniul urbanistic al centrului orașului. Autorităţile de atunci au decis că nimic din zona centrală a Piteştiului Vechi nu mai merită să fie păstrat pe motiv că nu mai rezonează cu noile și falsele valori urbanistice. În Constanța, au fost demolate în aceeași perioadă multe din casele vechi, construite în stil mediteranean, pentru a face loc blocurilor în care au fost cazați muncitorii aduși din Moldova pentru a lucra în port sau pe șantierele de pe litoral.
Cu mici excepții, la fel s-a întâmplat în aproape toate orașele României, indiferent de mărimea acestora. În unele situații, cum este cazul orașului Călărași, aflat pe malul stâng al brațului Borcea al Dunării, centrul vechi a fost demolat în totalitate. Cele 300 de case vechi, majoritatea construite timp de un secol, între anii 1840-1940, au fost făcute una cu pământul. Un cazinou, un cinematograf, o casă de cultură, un palat administrativ în stil neoclasic, un han, un hotel cu o arhitectură unică, un teatru popular, câteva școli vechi de peste un secol, o clădire de poștă din vremea lui Carol I, un spital vechi de un secol și jumătate, o maternitate, o baie populară, o gară fluvială, un pod și un stăvilar, o Căpitănie a portului fluvial construită după planurile inginerului Anghel Saligny, și în care timp de câțiva ani căpitan a fost scriitorul Jean Bart, o piață agroalimentară precum și câteva străzi centrale împânzite de istorie, cu multe cafenele, cofetării, terase, librării și prăvălii vechi, artere comerciale care aminteau prin stilul arhitectural de vechiul Lipscani din București, au dispărut pur și simplu, iar cele câteva clădiri de patrimoniu care mai există sunt lăsate să se degradeze.
Reamintirea acestor lucruri are importanță în contextul actual, când presiunea dezvoltatorilor imobiliari are efecte chiar mai distrugătoare decât politicile urbane din comunism. S-au dărâmat până și case introduse pe lista monumentelor istorice. Altele sunt lăsate să se degradeze de noii proprietari, important fiind doar pământul pe care sunt construite. Iar puținele case renovate sunt o sfidare la adresa meseriei de arhitect. Clientul contează, dar la fel de mult contează și responsabilitatea, și demnitatea profesională a arhitectului.
Este obligatorie o revizuire a cadrului legal în domeniu, după cele întâmplate până acum în domeniul patrimoniului cultural construit. Autonomia administrativă este o componentă importantă a sistemului instituțional, dar ea nu trebuie să ducă la abuzuri și la încălcarea legii.
Declarație politică pe care am susținut-o în Parlamentul României miercuri, 10 aprilie 2019.