În scurt timp se încheie mandatul meu de ministru al Culturii. Pentru mine, personal, dincolo de datoria pe care mi-am îndeplinit-o, a fost o necesară lecție, pentru că sunt hotărât să fac politică în mod profesionist. Politica este pentru mine o profesie și o vocație deopotrivă. Regret că, deși a fost un mandat ceva mai lung decât media mandatelor miniștrilor Culturii din ultimii ani, el a fost atât de scurt. Regretul nu vine din vanitate. Omul își poate arăta calitățile și fără astfel de demnități. Esențiale sunt aceste calități, nu demnitățile trecătoare. Demnitățile doar le pun la încercare. Îmi place să cred că am trecut cu succes acest test.
Regretul vine din faptul că am început niște proiecte de anvergură, și ar fi fost o mare satisfacție pentru mine, dar și pentru cei care au crezut în mine și m-au susținut în tot acest timp, să le pot duce la capăt. Continui să cred că ele ar fi fost benefice pentru cultura română.
Am marea mulțumire că am reușit să obțin, în aceste luni de mandat, sprijinul și încrederea unor personalități ale culturii române, care m-au onorat cu susținerea lor. Cred că cel mai important e să fii validat de cei din domeniul pe care îl reprezinți. Le sunt recunoscător, și îi asigur că vor avea permanent sprijinul meu, în Parlament și în Comisia pentru Cultură a Camerei Deputaților. Sper că vom duce la capăt măcar câteva dintre proiectele rămase neterminate. Îi aștept, ca și până acum, cu aceeași deschidere, pentru că în cultură ideile bune se consolidează prin dialog, iar Parlamentul rămâne principalul for de dezbatere democratică, în care ideile sunt transformate în soluții. Le sunt recunoscător tuturor celor care, fără să fie neapărat legați de domeniul cultural, și-au arătat susținerea, inclusiv în aceste zile, prin sute de mesaje, m-au încurajat în tot ce am făcut, și îi asigur că sprijinul lor este binevenit și în continuare.
Nu vă ascund faptul că am întâlnit și neîncredere, reticențe, și rezistență la nou, și neimplicare sau un soi de scepticism profund dăunător acțiunii. Ca în orice organizații de acest gen, există și inerții, și suprabirocratizare. Cu toate astea, prin dialog și prin implicare, am reușit să ne facem datoria, să aducem cultura în centrul dezbaterii publice, în mai atenta privire a guvernării. Am reușit – să nu ne fie rușine să o afirmăm – să oprim spirala declasării culturii în politicile guvernamentale, ceea ce constituie, indubitabil, un câștig major pentru actul și omul de cultură deopotrivă. Sper ca acest câștig să nu se irosească în anul care urmează.
Este utopic să crezi că o democrație poate fi funcțională în afara politicii. Ipocrizia respingerii angajamentului politic, sunt convins, va adânci și mai mult criza de încredere în politic, în capacitatea lui de a rezolva problemele oamenilor.
Această criză de încredere am simțit-o, ca ministru – deși, personal, nu o meritam absolut deloc – și m-am străduit să demonstrez oamenilor din domeniul culturii că pot avea încredere în mine, că nu toți politicienii sunt la fel. Pe cei mai mulți i-am convins și sper să rămânem în continuare servitorii unui domeniu atât de vitregit, dar atât de necesar sănătății societății românești. Nu putem face nimic, dacă nu suntem solidari, dacă nu lăsăm deschise canalele de comunicare, dacă nu dialogăm.
Viitorul este așa cum ni-l facem noi. Mă tem însă că putem ajunge foarte ușor la un nou eșec democratic. Voi face tot ce depinde de mine, ca om politic, să împiedic asta. Cu sprijinul celor care cred că nu se poate realiza nimic fără democrație și libertate, că nici un alt ideal, oricât de nobil, nu justifică deposedarea alegătorului de dreptul său real de a-și decide soarta, vom schimba cursul politicii românești.
Orice sfârșit e un început.