Alocuțiunea pe care am susținut-o în cadrul Conferinței ”Marea Unire a Românilor”, ce a avut loc în luna aprilie a.c. la Bistrița, și care a fost publicată în „Arhivele Bistriței”, anul II,
fascicula 4 (8), coordonată de prof. dr. Mircea Gelu Buta.
„Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 este evenimentul al cărui centenar ne pregătim să-l sărbătorim anul viitor. A vorbi azi despre acest eveniment este nu doar o discuție despre trecut, ci și una despre viitor. Mai ales despre viitor! Istoria, cea reală, nu este doar cum ne-o prezintă manualele actuale: fotografii întâmplătoare într-un montaj din care fiecare înțelege ce vrea. Ceea ce ne definește, ca indivizi, dar și ca națiune, vine dintr-o puternică determinare, multă muncă, suferință, dar și sacrificii. Toate acestea ne dau identitate, ne definesc limitele, ne dau putere, dar ne arată și slăbiciunile.
Există uneori tendința de a prezenta atât Unirea din 1859, cât și pe aceea din 1918, drept evenimente întâmplătoare, simple conjuncturi, de care a profitat o parte a elitelor autohtone, fără să fi existat forța ”conștiinței națională”. Iar acele elite nu ar fi acționat în numele interesului național, ci din motive egoiste, de interes privat și de grup. E un punct de vedere. Un punct fals. Dar, trăim într-o democrație, și libertatea de opinie este garantată de Constituție!
Datoria noastră este să cunoaștem adevărul. Fără să ascundem, fără să deformăm istoria. Pentru că istoria niciunei națiuni nu este nici liniară, nici exemplară. A cunoaște istoria în toată complexitatea ei înseamnă a înțelege cum s-au petrecut lucrurile, care au fost forțele schimbării, unde am greșit și de ce. Istoria este componenta esențială în procesul de structurare a politicilor publice și în luarea deciziilor. Dacă nu știm de unde venim, de ce am eșuat în anumite momente, sigur vom eșua și în demersurile actuale!
Dincolo de contextul în care au avut loc cele două uniri, motorul principal, sau factorul determinant, sau motivul prim, cum doriți să-i spunem, a fost nevoia de modernizare:
– a instituțiilor politice
– a corpului social
– a aparatului productiv al țării.
Nu suntem singura națiune care a procedat în acest fel, avem exemplele națiunilor germană și italiană, practic în aceeași perioadă de timp în care se înscriu ambele uniri ale națiunii române. Unificarea a creat premizele și condițiile accelerării modernizării și dezvoltării. Iar unul dintre instrumente – poate cel mai important -, a fost de natură culturală, în sens larg, incluzând aici și educația.
Națiunea română a fost creată, căci despre creație este vorba, prin educație și cultură. Nicăieri în lume lucrurile nu s-au petrecut altfel. Națiunile nu se nasc spontan. Se construiesc. ”Ctitorii” lor, fie că este vorba despre lideri politici sau militari, fie că este vorba despre amenințări cărora li se răspunde în comun, sunt cât se poate de reali.
Nu există un Duh al națiunilor care pogoară asupra unor indivizi să le dea ”identitate” comună.
Nu trebuie să considerăm încheiată construcția națiunii române odată cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Construcția unei națiuni este un proces deschis și de lungă durată, cu suișuri și coborâșuri.
Probabil ne așteaptă noi încercări. Lumea este în mișcare. Europa este în schimbare. Oscilăm între fragmentare și integrare, între dărâmarea zidurilor și construirea gardurilor de sârmă ghimpată, între ridicarea Cortinei de Fier și coborârea Cortinei de Sărăcie.
Suntem, ca națiune, pregătiți să navigăm în aceste ape tulburi?
Ca să răspundem acestei întrebări, ar trebui să ne mai punem o întrebare: cum se face că, deși suferă de arsurile istoriei, construcția statală și națională română este singura dintre cele apărute după 1918 care a rezistat așa cum a fost imaginată de artizanii Marii Uniri?
Iugoslavia s-a destrămat. Cehoslovacia s-a destrămat. Și noi am pierdut părți ale României Mari. Dar construcția națională a mers mai departe. Am rezistat încercărilor din interbelic, din timpul Războiului Rece, și din post-comunism. Asta înseamnă că, dincolo de orice, liantul folosit la construcția națiunii a fost suficient de puternic pentru a rezista până și celor mai vitrege condiții.
Pe așa ceva putem construi în continuare. Cu o condiție: să știm ce construim. Să avem un plan. Cei care au făcut Marea Unire, ca și înaintașii lor, cei care au făcut-o pe aceea din 1859, știau ce au vrut să construiască.
Oare centenarul Marii Uniri ne găsește ca pe o națiune puternică sau ca pe o națiune care se îndoiește de ea? Generațiile înaintașilor noștri au cunoscut și ele frustrări, dezamăgiri, eșecuri, iar cei din perioada interbelică au îndurat lucruri extrem de dramatice.
De ce să fie atât de mare îndoiala azi?
Să fie faptul că așteptările noastre sunt prea mari și ele nu se împlinesc atât de repede pe cât ne-am dori?
Să fie polarizarea economică și socială care a atins cote insuportabile pentru cei mai mulți dintre români?
Să fie fragmentarea puterii și transformarea democrației în țap ispășitor?
Să fie vorba, în fine, despre dezamăgirea născută din faptul că integrarea europeană n-a fost acea baghetă magică așteptată să ne schimbe viața în bine ca prin farmec?
Din fiecare câte ceva, cel mai probabil, plus o schimbare prea rapidă pentru a-i înțelege pe deplin rostul și scopul.
Care e soluția?
Să ne continuăm construcția!
Știu, sună simplist, poate sună populist. Dar asta este realitatea. Soluțiile la problemele noastre nu sunt în trecut. Trecutul, dacă ni-l cunoaștem și-l înțelegem fără să-l idealizăm, sau după caz, nu-l demonizăm, ne poate spune doar ce greșeli nu trebuie să mai facem. Dar nu ne poate da soluții pentru PREZENT.
Keynes spunea ceva de genul:”Nu așteptați soluții de la economiștii morți!” Oricât de mult ne-am respecta, chiar venera, înaintașii, cei care au fost artizanii Marii Uniri, ei nu ne pot da soluții pentru problemele actuale. Ei ne pot oferi doar exemplul asumării responsabilității pentru împlinirea unui obiectiv strategic al națiunii române.
Soluțiile la problemele României de acum încep cu elaborarea unui proiect de țară și cu asumarea responsabilităților pentru punerea în practică a acestui plan. Suntem o societate fragmentată care a dezvoltat o periculoasă cultură a confruntării și conflictului. Înaintașii și-au dus la bun sfârșit planul prin cooperare și consens. Nu idealizez trecutul, dar înaintașii noștri au avut cultura servirii interesului public, a statului.
Noi credem că servirea statului, a interesului public, este mai degrabă o rușine, nu un lucru de admirat și de aplaudat. Egoismele, fie că este vorba despre egoismul indivizilor, fie că este vorba despre cel al comunităților locale și regionale, vin acum înaintea interesului național. Acesta însă e principalul pericol pentru proiectul național început în 1918, odată cu Marea Unire. Da, Marea Unire promitea dezvoltare pentru toți. Și, în mai mare sau mai mică măsură, în diversele regimuri politice care au urmat, această promisiune a fost ținută. Acum pare să fi intrat într-o altă dimensiune, aceea a ”subdezvoltării pentru cei mai mulți”.
Să nu ne amăgim: dacă Uniunea Europeană se va destrăma, agentul disoluției va fi lipsa de solidaritate. Sau, mai pe șleau, egoismul feroce.
Este o lecție pe care nu trebuie s-o uităm. Proiectul României Mari va dăinui atâta vreme cât va aduce beneficii tuturor cetățenilor români. Nu am făcut referire la etnii aici. Societățile moderne, inclusiv societatea românească, pleacă de la cetățean, egal în drepturi, libertăți și obligații cu toți ceilalți. Vom face tot ceea ce trebuie pentru ca aceia care aparțin altor etnii decât cea majoritară să se simtă egalii majoritarilor, înseamnă că vom avea acea pace socială necesară dezvoltării și continuității națiunii române.
În încheiere vă propun să ne gândim la devenirea omului politic Alexandru Vaida-Voevod, unul dintre personajele cheie ale procesului care a culminat cu momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Luminile și umbrele vieții lui, și ale carierei lui politice, sunt luminile și umbrele României Mari, care încerca să consolideze construcția statală și societală începută în decembrie 1918. Dacă azi îl omagiem, nu o facem fără să uităm și rătăcirile lui. Dar viața unui om, ca și devenirea unei națiuni, nu sunt doar în alb sau negru. Între extreme sunt o infinitate de nuanțe. Să nu uităm asta când judecăm trecutul și criticăm prezentul.
Cred sincer că proiectul României Mari este unul suficient de puternic pentru a rezista încercărilor prezentului, așa cum a rezistat încercărilor trecutului. A rezistat prin voința românilor. Și tot prin voința lor va dăinui.”