Marți au avut loc alegeri preliminare în mai multe state americane, în ceea ce este cunoscut drept ”super marțea” politicii americane, eveniment care, tot simbolic, marchează sfârșitul mandatului președintelui SUA în funcție. Doi candidați au ieșit întăriți în cursa către Casa Albă: Hillary Clinton la democrați, Donald Trump, la republicani. Amândoi candidați controversați, din diverse motive. Dar cine nu-i controversat în politică, un domeniu prin excelență al controverselor de tot felul, unele reale, alte inventate.
Nu sunt suficient de bine situat pentru a face aprecieri de substanță despre programele celor doi candidați. Hillary Clinton vine în siajul reușitelor Administrației Obama în multe domenii, economice și sociale, chiar dacă își poate trece în palmares, ca fost secretar de stat în prima Administrație Obama, și o serie de eșecuri de politică externă. În schimb Donald Trump a apărut de nicăieri în politică – deși tot amenința că se va înscrie în cursa prezidențială – și, spre surprinderea tuturor, a reușit să se facă auzit. Încă prea auzit, chiar, după gustul multora.
Putem discuta despre incapacitatea Partidului Republican de a produce candidați care să fie în acord cu așteptările unei mari părți ale societății americane, o societate care s-a schimbat mult, din motive diverse, și este tot mai departe de ceea ce-și închipuie liderii republicani că e. Este clar că anii George W. Bush au lăsat urme adânci, și republicanii nu și-au revenit de pe urma proastei gestiuni a crizei economice, dar și a celor două războaie, din Irak și din Afganistan. La acest din urmă capitol nici democrații nu au un palmares mai bun. Doar că pentru ei vorbesc niște măsuri sociale și niște succese economice, altminteri ar fi și ei în dificultate în fața alegătorilor.
Afirmarea lui Donald Trump pe scena politică, și perspectiva de a fi nominalizat drept candidatul republicanilor pentru alegerile din noiembrie, a declanșat un soi de panică în cercurile liberale din SUA. Care nu înseamnă doar ”stânga”, cum se crede pe meleagurile noastre. Sigur, Donald Trump la Casa Albă nu e de natură să-ți dea vreun sentiment de liniște și siguranță, dimpotrivă. Numai că modalitatea aleasă pentru a combate candidatura, dar mai ales ideile, lui Trump este una care, pe lângă că produce efecte contrare celor scontate, face apel la un instrument periculos: stimularea fricii.
Donald Trump începe să fie prezentat ca un monstru, rasist, omul care agresează presa, care a furat banii cursanților de la o universitate patronată de el, și lista ”ororilor” abia începe să se scrie. Să nu-l uităm pe contracandidatul lui Hillary Clinton, Bernie Sanders. Nici el nu scapă de această strategie a fricii. Programul lui social este prezentat drept un pericol pentru finanțele statului.
Apelul la frică este semn de eșec al politicului. Se apelează la frică atunci când celelalte instrumente – și argumente – ale politicii au eșuat. Votul negativ, care părea o soluție pentru partide, candidați, consultanți politici, s-a dovedit a fi o problemă. A golit de conținut dezbaterea publică. Totul se reduce la demonizarea adversarului, la scoaterea lui din joc pentru motive care nu au nicio legătură cu agenda publică.
Interesant este că, demonizându-i cu sârg și pe Bernie Sanders, și pe Donald Trump, strategii fricii fac uitat un fapt: între Hillary Clinton și candidații republicani nu există practic nicio deosebire când vine vorba despre puncte importante de pe agenda publică, de la politica internă și externă la finanțarea campaniei electorale. Stimularea fricii ascunde frica de schimbare, nevoia celor care contează în societate de a-și păstra privilegiile.
Nu doar în SUA frica a devenit instrument politic, în lipsă de altceva mai bun. Țările din Europa nu au de ce-i invidia pe americani la acest capitol. Se descurcă de minune și singure! Frica este omniprezentă în discursul public. Nu are rost să inventariem motivele de frică: gama este atât de largă, încât nu există, practic, ceva material, sau imaterial – idei, spre pildă – care să nu poată fi folosit pe post de sperietoare.
De la frică, instrument politic, la frică, instrument de guvernare, nu-i decât un pas. Și unii l-au făcut. Asta înseamnă că politicul, respectiv democrația, devin irelevante, sunt lipsite de conținut. Cred că acesta este marele pericol pentru viitorul lumii libere: ca frica să ne facă să renunțăm la libertate, de dragul unei himerice siguranțe. Lumea în care trăim este plină de riscuri. Numai că existența riscurilor nu justifică renunțarea la libertate, sau limitarea ei. Riscurile pot fi reduse, și gestionate corect, de societățile noastre, care au și instrumentele, și cunoștințele necesare pentru a face asta. Dar pentru asta avem nevoie ca politicul să-și reocupe locul central în societate, să-și ia în serios misiunile, și să genereze soluții pentru problemele cetățenilor, nu să secrete frică.