Când am deschis, încă înaintea instalării guvernului Ponta, subiectul numit Institutul Cultural Român, dintre toate reacţiile pe care le-am primit dinspre Aleea Alexandru, m-a surprins cea privind modesta mea sugestie ca, la predarea mandatului de către echipa dlui Horia-Roman Patapivici, să se procedeze la o examinare serioasă a modului în care instituţia a cheltuit bugetul care i-a fost acordat.
La această sugestie democratică elementară – ca banii pe care bugetul fostei majorităţi pedeliste i-a acordat, cu o mirabilă generozitate, Institutului să fie verificaţi – mi s-a răspuns agresiv şi inadecvat, ca şi cum nici nu ar fi bani publici!
Verificarea mi se părea imperios necesară şi pentru că ICR se află, momentan, sub înaltul patronaj al unui singur om. Mai exact, al domnului Traian Băsescu, care numai garanţii de obiectivitate nu se poate spune că prezintă! Apoi, însăşi activitatea Institutului Cultural Român, sub conducerea dlui Horia-Roman Patapievici, care a suscitat numeroase controverse, provocând scandaluri internaţionale (ca, de pildă, expoziţia de tristă amintire de la New York, a poneiului cu svastică pe crupă, care încă mai persistă probabil în amintirea evreilor americani de origine română), mi s-a părut că necesită o verificare mai atentă decât permit posibilităţile echipei de la Cotroceni.
Să nu uităm şi că, în 2012, fostul guvern Boc a acordat ICR un buget egal cu cel din 2011, în plină austeritate, în care Educaţia, Sănătatea, Internele sau Apărarea au suportat amputări dureroase. Împrejurarea mi s-a părut, şi nu numai mie, dubioasă. Numai anumite servicii secrete au beneficiat de acest favor.
Un raport al Curţii de Conturi a arătat, după intervenţia mea, că echipa de la ICR a salarizat ilegal doi vicepreşedinţi, cu salarii de subsecretari de stat. Ilegal, deoarece cele două posturi fuseseră înfiinţate de dl Patapievici fără aprobarea nimănui. Faptul că acest raport a ieşit la iveală de-abia după ce USL şi-a anunţat intenţia de a modifica Legea Institutului, trecându-l sub autoritatea Senatului României, îmi confirmă că aveam dreptate să fiu suspicios. E limpede că un ordin venit de sus (de la Zeus?) pusese batista pe ţambal.
De altfel, replica adresată, în data de 17 iunie a.c., de conducerea ICR şefilor grupurilor parlamentare ale PSD şi PNL din Senat conţine, involuntar, şi recunoaşterea acestei ilegalităţi. Echipa dlui Patapievici, înainte de orice altceva, încearcă să scape, cum poate, de acuzaţia că a salarizat ilegal două funcţii inventate ad-hoc. Astfel, replica oficială afirmă despre cei doi vicepreşedinţi ilegali: „Funcţiile la care se face referire există în organigrama ICR încă din 2003, când preşedinte al Institutului era domnul academician Augustin Buzura.” Sună bine, nu? Tot Augustin Buzura, dat afară golăneşte de Traian Băsescu în 2005, este de vină că în 2011 dl Patapievici a dat ilegal salarii de subsecretar de stat la două persoane, de el alese! Păcat doar că aici se ascunde o şmecherie: faptul că, în proiectul de înfiinţare a ICR erau prevăzute aceste două posturi nu înseamnă şi că dl Patapievici avea dreptul să le bugeteze.
Cum spuneam, fără să vrea, replica ICR dezvăluie, mai întâi, că actul în sine al salarizării celor doi a fost ilegal, iar ulterior, că practica de tăinuire a ceea ce se întâmpla în Institut era curentă, sub „controlul” exercitat de Preşedintele României. Astfel, echipa Patapievici declară halucinant: „Anul trecut, în urma observaţiilor formulate de Curtea de Conturi, Ministerul Afacerilor Externe a iniţiat, la cererea ICR, ordonanţa de urgenţă 72/2011 prin care funcţiile de vicepreşedinte sunt prevăzute în mod expres în legea de funcţionare a ICR.” Întrebările sunt logice: 1) dacă funcţiile erau prevăzute încă din organigrama din 2003 a dlui Buzura, de ce mai era nevoie de o ordonanţă de urgenţă în 2011?, 2) dacă rapoartele Curţii de Conturi nu conţin, cum afirmă echipa Patapievici, constatări ale unor ilegalităţi, de ce a fost nevoie de o ordonanţă de urgenţă?, şi, mai ales, 3) în ce ţară democratică o ordonanţă de urgenţă are caracter retroactiv, exonerându-i de răspundere pe autorii unui act săvârşit înainte de intrarea ei în vigoare?
Aş răspunde, în consecinţă, tot printr-o întrebare la întrebarea care circulă acum printre susţinătorii echipei Patapievici: care era urgenţa acestei ordonanţe de urgenţă, 72/2011? Buna funcţionare a ICR, care mersese bine-mersi, ani de zile, fără cei doi vicepreşedinţi, sau recompensarea a doi companioni politici? Să nu uităm, din nou, contextul „urgenţei”: anul 2011, când fosta Putere a ţinut blocate mii de posturi de profesori şi medici. Sicofanţii, însă, trebuiau recompensaţi. Şi de urgenţă.
Traseul acoperirii ICR este şi el năucitor: MAE, unde trona omul preşedintelui, Baconschi, ministrul Votează-În-12-Secunde, iniţiază o ordonanţă de urgenţă, ca să fie salarizaţi cei doi vicepreşedinţi, după ce Curtea de Conturi constatase că ei fuseseră plătiţi regeşte, dar ilegal, de către celălalt om al preşedintelui, dl Horia-Roman Patapievici. Suspiciunile cu privire la oblăduirea preşedintelui privind ICR-ul se adeveresc, aşadar. După cum se adevereşte şi principala justificare a modificării Legii Institutului. Este anormal ca un om fără nici o legătură instituţională cu cultura să patroneze ICR.
Şi ameninţările ridicole ale dlui Patapievici, conform căreia întreaga conducere va demisiona, dacă OUG care trece ICR în subordinea Senatului va fi declarată constituţională de către CCR, mi se par simptomatice pentru spaima echipei de la ICR de un control nepartizan al activităţii. De ce n-ar fi ordonanţa constituţională? Ordonanţa lui Boc, prin care s-au tăiat salariile, a fost constituţională? Conform CCR, da. De ce nu a protestat dl Patapievici şi atunci? Sau protestăm numai când ne sunt afectate privilegile?
Interesant este şi faptul că, pe vremea când nu se descoperise că Mona Muscă turnase la Securitate, aceeaşi oameni care azi se opun vehement trecerii ICR sub tutela Senatului au susţinut puternic iniţiativa dnei Muscă de trecere a Agenţiei Naţionale de Presă Agerpres (atunci, Rompres), din subordinea Guvernului, în cea a Parlamentului. Atunci, Parlamentul era bun şi oferea garanţii de independenţă agenţiei; astăzi, Parlamentul este rău şi îşi propune „să subordoneze politic ICR”. Ca şi cum o instituţie în care sunt reprezentate toate partidele este mai partizană decât un singur om. Care e – n-avem decât să ne uităm la Traian Băsescu – echidistant şi echilibrat, mai ceva ca o statuie!
Dincolo de chestiunile financiare, abordam în luările mele de poziţie anterioare şi problema, esenţială într-un stat de drept, a raportului între resursele furnizate de buget şi rezultatele instituţiei. Şi arătam că e suficient, ca om de cultură şi cetăţean român, să călătoreşti prin numeroasele capitale europene în care Institutul are filiale (Paris, Londra, Madrid ş.a.), ca să îţi dai seama că ICR este departe de a-şi face datoria. Poţi petrece o săptămână întreagă vizitând toate muzeele, audiind cursuri la universităţi, colindând galeriile de artă, vizionând spectacole de teatru, discutând cu editori, în fine, citind zilnic paginile de cultură ale cotidianelor, fără să întâlneşti un singur cuvinţel despre cultura română sau despre activităţile ICR. Despre sediul acestuia din respectiva capitală, trebuie să întrebi la ambasada României, ea însăşi puţin cunoscută. Or, tocmai asta e menirea unui centru românesc de cultură într-o ţară europeană: să difuzeze cultura română către consumatorul obişnuit din acea ţară. ICR nu face asta într-un mod mulţumitor, dimpotrivă.
Nu-mi închipuiam însă că disputarea finalei Europa League la Bucureşti, în data de 9 mai, între două echipe din Spania, avea să-mi aducă o nouă, amară confirmare. Mai multe autocare de suporteri spanioli, porniţi să îşi susţină echipele favorite, au debarcat la… Budapesta, convinşi că au ajuns la destinaţie. Când cetăţeni ai UE, dintr-o ţară latină în care ICR are un institut bine finanţat, nu au habar care este măcar capitala României (ţara reprezentată, chipurile, cultural de Institut), la 5 ani de la aderarea la UE, orice discuţie despre eficienţa iceriştilor noştri devine ridicolă.
Şi cu privire la echidistanţa politică şi culturală a ICR sunt multe de spus. E evident că motivul susţinerii dlui Patapievici de către Traian Băsescu este politic. Nu neapărat pentru că dl Băsescu nu este un om de cultură, fiind lipsit de cele mai elementare criterii culturale pentru a aprecia dacă un om ca dl Patapievici, care a scris lucruri jignitoare despre poporul român, este potrivit să conducă reprezentarea culturală externă a României. Ci şi pentru că preşedintele ICR a făcut şi face politică activă şi partizană, în favoarea celui pus să-l controleze: Traian Băsescu.
Dau un singur exemplu. Într-un interviu publicat în ziarul spaniol La Vanguardia, chiar în timpul campaniei electorale din 2009, filosoful-agent electoral declara fără să clipească: „Cu siguranţă, ştiu din sursă sigură că lui Traian Băsescu i-a fost oferită o casetă cu Mircea Geoană primind sex oral, iar el a refuzat să o folosească. Este un om onest, credeţi-mă” (articolul Tenemos oligarcas y ejercen un papel desagradable, interviu realizat de Felix Flores, publicat pe 6.XII.2009; articolul poate fi citit AICI). O intervenţie penibilă pentru un intelectual distins şi care trădează o mentalitate de căuzaş, nu de filosof: interviul a apărut chiar în ziua turului II, într-o ţară în care trăiesc legal circa 300.000 de români, dintre care mulţi citesc ziarul din Catalunya. În fond, sexul oral nu este pedepsit de lege, iar Bill Clinton a fost un preşedinte excelent, chiar dacă a avut parte de Monica Lewinski. Şi dacă ar fi fost adevărat ceea ce spunea dl Patapievici, care era relevanţa întâmplării, pentru alegerea preşedintelui ţării? Actualul şef al ICR a făcut un serviciu politic, iar, în contul lui, Băsescu l-a răsplătit. Am văzut mai sus cum: ordonanţe de urgenţă a posteriori, buget, boierie.
Dar nici la capitolul echidistanţă culturală, ICR nu poate da un răspuns satisfăcător. În replica din care am citat, echipa Patapievici susţine, corect, că din Consiliul ICR fac parte reprezentanţi ai tuturor uniunilor de creaţie şi ai Academiei Române. Ce uită stimabilii să menţioneze este, însă, că acest consiliu – neremunerat, conform aceleiaşi replici – este onorific, adică se întruneşte rar şi supervizează formal activitatea Institutului, neavând nici o autoritate asupra activităţii concrete a acestuia. Dovada o constituie însăşi activitatea, în care regula o constituie „noi şi ai noştri”: oferirea de burse şi stipendii, de contracte şi expoziţii, este trecută, cum ar veni, în competenţa unor jurii sau comisii, în care o mână spală pe cealaltă, iar beneficiarii sunt, finalmente acelaşi grup de artişti de fideli politic. Criteriile de selecţie a artiştilor români meniţi să ne reprezinte în străinătate sunt, aşadar, discreţionare, iar din faptul că artiştii nedreptăţiţi tac şi uniunile de creaţie se solidarizează cu actuala conducere a ICR, nu trebuie trasă concluzia că dl Patapievici procedează cum trebuie. Deoarece rezultatele acestei reprezentări externe sunt extrem de slabe. Nu întâmplător.
Există, de pildă, un program de rezidenţe în străinătate ale scriitorilor români. Adică, scriitorul stă trei luni într-o capitală europeană, pe banii ICR, spre a se familiariza cu mediul cultural european şi spre a se face cunoscut, fără vreo obligaţie concretă. Programul a stârnit numeroase comentarii: ICR nu este o instanţă de validare literară, iar criteriile întrebuinţate spre a-i selecta pe fericiţii bursieri sunt mai mult decât vagi. Consecinţa: nu a ieşit nimic, până acum, din rezidenţele ICR. Criticul Daniel Cristea-Enache ne-a furnizat şi un exemplu care ne permite să înţelegem de ce: un scriitor, trimis de ICR la Londra, şi-a petrecut timpul nu spre a studia la King’s College, a citi la biblioteca British Museum sau spre a vizita nenumăratele cenacluri literare din Londra, ci spre a-i posta zilnic criticului, pe contul de Facebook, mesaje injurioase. E o excepţie, veţi spune. Poate. Dar explică eşecul proiectului (extrem de costisitor) al ICR.
De la declanşarea iniţiativei de modificare a Legii ICR, mai multe personaje culturale – căci personalităţi sunt numai câteva – au început să se agite, să facă petiţii, să protesteze pe forumuri şi în presă. E cu totul şi cu totul întâmplător că primii semnatari ai acestor proteste sunt favoriţii burselor şi rezidenţelor ICR. E la fel de întâmplător şi faptul că lista de susţinători ai dlui Patapievici este aproape copy-paste cu cea de susţinere, în 2004, a lui Traian Băsescu, iar media care găzduieşte protestele, aceeaşi cu cea care o găzduia, nu cu mult timp în urmă, pe Elena Udrea. Tuturor acestora, li se poate răspunde foarte simplu: unde este ilegalitatea, în încercarea de a modifica o lege a statului român, prin intermediul unui procedeu legislativ pe care fostul guvern Boc l-a folosit din plin? Prin ce a încălcat regulile democratice, scrise şi nescrise, actuala majoritate parlamentară?
Căci urgenţa înlocuirii actualei stări de lucruri de la ICR am văzut unde e: este urgent, mai întâi (după Poşta Română şi TVR), să ne lămurim ce s-a întâmplat cu banul public în cei 7 ani de când instituţia este condusă de către echipa Patapievici, iar în al doilea rând, întrucât avem obiectivul aderării la Spaţiul Schengen până în martie 2013, este urgent să eficientizăm operaţiunea de reprezentare culturală în străinătate. Ceea ce actuala echipă a Institutului nu poate face. Nici măcar nu înţelege de ce nu poate.