Se stie ca marele scriitor portughez José Saramago, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura în anul 1998, devenise, în ultimii sai ani de viata, în ciuda vârstei înaintate, una dintre vedetele spatiului virtual international. Blogul sau, abordând problemele lumii contemporane – politice, economice, sociale, morale, culturale, religioase –, devenise faimos, fiind consultat nu numai de un numar impresionant de cititori obisnuiti, ci si de puternicii planetei, cu atât mai mult cu cât postarile scriitorului prindeau nu o data prima pagina a ziarelor sau a jurnalelor de actualitati.
Despre stânga politica si culturala
Putin înainte de plecarea sa la cele vesnice (survenita în 2010), scriitorul a alcatuit o selectie din textele publicate pe blog, care au umplut în cele din urma doua volume: „Caietul. Texte scrise pentru blog: septembrie 2008 – martie 2009“ (aparut în româneste în 2010) si „Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog: martie 2009 – noiembrie 2009“ (aparut la noi în 2011). Un an si doua luni de comunicare virtuala cu cititorii, interval condensat în doua volume care alcatuiesc o cronica personala a lumii, asa cum a vazut-o, în intimitatea sa din Lanzarote, Insulele Canare, scriitorul José Saramago.
Ar fi multe de zis despre raportul literatura-blog, cultura traditionala-cultura virtuala si despre provocarile mediului online, carora nu le rezista, iata, nici macar un scriitor de talie mondiala, aureolat cu mari premii si retras, de ani buni, într-o resedinta din îndepartatele Insule Canare.
Însa pe mine ma intereseaza, deocamdata, altceva. Si anume, raporturile lui Saramago cu stânga politica si culturala, europeana si mondiala. Si imaginea stângii în textele blogului sau, în reflectiile si observatiile pe care acest mare intelectual le-a oferit, vreme de un an si mai bine, în plina criza economica si financiara mondiala, cititorilor sai virtuali.
M-a interesat, înainte de toate, raspunsul la câteva întrebari. Si anume, ce a facut ca Europa, care la jumatatea anilor ’80 era predominant de stânga – si nu doar politic, ci mai ales cultural –, sa devina la jumatatea primului deceniu al mileniului al treilea, predominant de dreapta? Iar acum, în numai doi-trei ani, sa redevina de stânga?
Textele lui Saramago sunt scrise în perioada de apogeu a crizei, când criza bancara, provocata de implozia subprime-ului în SUA, devenise o criza financiara, iar aceasta se transformase rapid, în ciuda unor masuri de asanare, într-o criza economica. Una care a lovit mai ales Europa Occidentala si moneda euro, provocând prabusirea economica a unor state – Islanda, Grecia – si impunând masuri foarte dure de redresare în toate celelalte.
Dezastrul „genialei miscari“
Saramago nu este economist si nici nu-i plac discutiile savante, din care ratiunea si bunul-simt dispar, înlocuite de un jargon tehnic si de un cinism justificat prin cifre. El nu discuta despre cauzele financiare si economice ale crizei, ci despre cauzele morale, culturale si politice. Si despre incapacitatea stângii de a raspunde crizei.
Un text din 9 iunie 2009 este revelator: „M-am întrebat de mai multe ori pe unde umbla stânga, iar azi am raspunsul: pe undeva pe-acolo, umilita, numarându-si voturile mizere primite si în cautarea unor explicatii la vederea unui numar asa de mic. Ce-a ajuns una din cele mai mari sperante ale umanitatii cândva, în stare sa mobilizeze vointe printr-un singur apel la ceea ce caracteriza cel mai bine specia umana, si care si-a creat, odata cu trecerea timpului, schimbarile sociale si greselile proprii, propriile coruptii la nivel intern, cu fiecare zi mai departe de promisiunile initiale, asemanându-se din ce în ce mai mult cu adversarii si dusmanii sai, ca si când ar fi fost singurul mod de a se face acceptata, a ajuns sa cada în simple simulari, în care conceptii din alte vremuri sunt acum folosite pentru a justifica actiuni pe care aceleasi conceptii le combatusera. Alunecând progresiv catre centru, miscare proclamata de promotorii sai drept o demonstratie de genialitate tactica si de modernitate navalnica, stânga nu pare sa fi înteles ca se apropie de dreapta. Cu toate astea, daca mai este înca în stare sa învete dintr-o lectie, cea pe care tocmai a primit-o vazând cum dreapta i-o ia înainte în toata Europa, atunci va trebui sa se întrebe despre cauzele profunde ale distantarii indiferente de sursele sale naturale de influenta, cei saraci, cei nevoiasi, dar si cei visatori, fata de ceea ce a mai ramas din propunerile ei. Nu se poate vota cu stânga, daca stânga nu mai exista.“ (am citat din traducerea Siminei Popa, aparuta la Editura Polirom în 2010, în cadrul seriei de autor José Saramago).
Aceste cuvinte nu sunt ale lui Cristian Preda, pentru care dreapta este Dumnezeu (sau SUA), iar stânga – satana (sau Rusia). Ele apartin unui intelectual occidental, cu profunde convingeri democratice si cu simpatii vechi si neascunse pentru stânga. Sigur ca, între timp, situatia s-a inversat, si dreapta a disparut aproape de peste tot în Europa. Însa nu ma grabesc sa confund votul dat într-o anumita conjunctura cu ceea ce Saramago numeste „cauzele profunde“. Care au ramas acolo. Inclusiv în România.
În fond, ce acuza Saramago se poate vedea cu ochiul liber. Stânga si-a abandonat idealurile, pe de-o parte, si electoratul, pe de alta parte. Iar „geniala miscare tactica“ de a se muta catre centru s-a dovedit, în practica, o catastrofa, deoarece a decredibilizat stânga.
Stânga poate ca a revenit la putere în Europa, dar, spre deosebire de situatia din urma cu numai doua decenii, ea se afla într-o vadita minoritate culturala. Nu vreau sa spun ca dreapta – si mai ales o anumita dreapta, cea conservatoare, denumita demagogic populara – ar fi ocupat pozitia dominanta pe care stânga a pierdut-o. Dar este evident ca aceasta dominatie s-a pulverizat în câteva sub-curente: liberal de stânga, socialist, comunist, ecologist, stângist radical s.a., din care nici unul nu a reusit sa dobândeasca macar respectabilitatea de odinioara a stângii. Tinerii nu mai sunt de stânga – în sens intelectual, nu politic – si nici intelectualii, în general, ceea ce nu înseamna ca au devenit de dreapta, ci ca, adesea, nu mai au nici o înclinatie catre vreo ideologie culturala.
De la firul ierbii
Spiritul critic, în consecinta, pe care l-a reprezentat de-a lungul anilor ’60-’90 stânga intelectuala aproape ca a disparut. Marile fuziuni de companii, de pilda, care distrug piata si instituie monopolurile cele mai nerusinate, si care în anii ’70 erau de neconceput, au devenit regula. Explozia de minciuna rafinata si deliberata din sistemul bancar, care împinge la faliment atâtia cetateni si mici întreprinzatori, si care de asemenea era de neconceput în urma cu patru decenii, nu mai întâmpina azi decât replici individuale: mici indignari pe conturi de Facebook. Distrugerea sistematica a sistemului social – privatizarea spitalelor, prabusirea învatamântului, transformarea unor institutii sociale în societati economice – atesta cât de slaba a devenit stânga culturala si cât de departe a ajuns ea de radacinile ei teoretice si electorale.
Stânga, spune Saramago, s-a decredibilizat, împrumutând metodele dreptei. A devenit corupta, de unde cândva era o speranta de moralizare a spatiului politic. Si-a neglijat electoratul, încercând sa seduca electoratul adversarilor sai. A cazut în capcana propagandei dreptei, care i-a repetat mereu ca este nefrecventabila si, într-o lume în care principalele cresteri economice apartin unor state de stânga (China, Brazilia, India, Rusia), s-a facut una cu dreapta ca sa treaca puntea.
Victoriile electorale din 2011-2012 nu au schimbat prea mult aceasta situatie de fond. Iar daca dreapta are a se întreba de ce în numai un an de zile a pierdut tot (si raspunsul e simplu: pentru ca a promis bogatie pentru toti, si a adus-o numai pentru foarte putini), stânga trebuie sa-si reconsidere pozitia. Trebuie sa ne întoarcem la origini, daca dorim ca aceasta revenire sa nu fie doar o întâmplare, o rezultanta a votului negativ.
Tot Saramago, daca stim sa îl citim, ne spune ce avem de facut.
În primul rând, stânga trebuie sa-si regaseasca radacinile morale. Sa înceteze cu demagogia miliardarilor social-democrati. Nu spun ca trebuie ca toti oamenii nostri sa fie saraci, iar cei bogati sa fie dati afara. Dar e obligatoriu, daca vrem sa ne recâstigam credibilitatea, ca declaratiile de avere ale vârfurilor stângii sa fie considerabil mai mici decât cele ale dreptei. Si sa lase dreptei privilegiul de a se ascunde în spatele unor strategii de genul „Mercedesul nu-i al meu, ci al soacrei“.
În al doilea rând, trebuie sa ne întoarcem la cei pe care îi reprezentam. Cei saraci, cei aflati în dificultate, dar si idealistii, cei care cred ca omul politic nu e un slujbas, ci un vizionar care construieste viitorul. Si sa nu mai acceptam dogmele unui capitalism imuabil. Spiritul capitalist nu poate fi eliminat, caci este echivalent cu democratia. Dar metodele, institutiile si regulile capitalismului trebuie sa îi serveasca pe oameni, nu invers. Nu se poate sa fim de stânga si sa votam fonduri pentru sustinerea bancilor, în timp ce lichidam mii de locuri de munca si închidem spitale. (Anticipez: nici macar dreapta nu va mai putea face asta, daramite stânga.)
În al treilea rând, trebuie sa iesim din sabloanele corectitudinii politice si sa reinventam spiritul critic. Nu se poate ca noi, care ne-am revoltat, la sfârsitul secolului al XIX-lea, împotriva dogmelor capitalismului salbatic sa ne blocam astazi în dogmele noului capitalism. Macar noi, stânga, sa redeschidem discutia despre dezvoltarea exagerata a sistemului financiar în detrimentul celui productiv, despre iluzia unei economii bazate pe turism si servicii, despre formidabila fractura antropologica dintre rural si urban s.a.m.d.
Sunt încrezator ca atât stânga, cât si dreapta au puterea de a se reinventa. Caci un lucru e cert: „reforma“ nu mai e suficienta. Politicul trebuie sa se reinventeze, pornind de la firul ierbii, daca doreste sa ramâna elementul de echilibru si de autocontrol al societatii.
Pâna atunci, le propun tuturor celor care se simt de stânga sa-l citeasca pe Saramago. Si poate gasim o modalitate de a discuta despre observatiile lui.