Dintre întrebările care-mi sunt adresate de reporteri, cele mai numeroase vizează patrimoniul național. Mai exact, cel material: clădiri, monumente, opere de artă și situri clasificate ca atare, conform legilor în vigoare. Sunt întrebat ce face Ministerul Culturii pentru protecția clădirilor de patrimoniu, ce poate face pentru a opri hemoragia retrocedărilor de opere de artă sau de ce nu se implică mai consistent în valorificarea… turistică a monumentelor sau siturilor de patrimoniu.
Simt, deci, nevoia să fac o precizare: patrimoniul național nu este „patrimoniul Ministerului Culturii”. El aparține întregii națiuni, prin urmare, întreaga națiune ar trebui să aibă obligația de a participa la păstrarea și valorificarea lui.
De pildă, cetățenii care dețin sau care locuiesc în imobile de patrimoniu ar putea începe prin a nu le mai distruge prin intervenții sau restaurări făcute anapoda. A locui într-un imobil de patrimoniu este un privilegiu, care presupune și obligații.
Consiliul Județean Mureș, de pildă, semnala recent că există riscul ca Sighișoara să iasă de pe lista monumentelor protejate de UNESCO, din cauza restaurărilor făcute de proprietarii imobilelor, fără avize, prin distrugeri ireversibile și tehnici improprii. Din păcate, Ministerul Culturii nu are ce face în această situație. Cadrul legislativ pentru protecția patrimoniului există, dar ministerul nu este o poliție a patrimoniului. Mi se pare de-a dreptul halucinant că mai este posibil, într-un stat membru al UE, să se desfășoare lucrări de construcție fără autorizație, mai ales asupra unor clădiri pe care toată lumea le cunoaște ca fiind de patrimoniu. Totuși, se întâmplă. Nimeni n-a fost chemat, încă, la Parchet pentru crime împotriva patrimoniului…
Nici împotriva distrugerii acelor monumente de patrimoniu trecute în custodia autorităților locale, Ministerul Culturii nu poate face nimic. Acestea au fost trecute pe seama autorităților locale la insistențele acestora și cu promisiunea că vor fi mai bine întreținute pe plan local, decât de la centru. Rezultatele de până acum sunt mai degrabă dezamăgitoare, dar, cât timp societatea românească nu reacționează, spirala indiferenței și a gestiunii amatoristice nu poate fi oprită. Ministerul Culturii nu dispune, de asemenea, de niciun mijloc pentru a opri restituirea operelor de artă din patrimoniu, nici măcar în cazul restituirilor dubioase. Cât timp societatea – prin clasa ei politică, în primul rând – nu conștientizează că nu se repară o nedreptate printr-o altă nedreptate, tot ce putem face este ca, din noianul de opere care se restituie, să facem câteva oferte de răscumpărare (puține: bugetul e mic). Dar, fără cetățeni educați în spiritul solidarității sociale, care să accepte să lase operele în muzee și să încaseze o despăgubire corectă, fără o justiție care să condiționeze – așa cum e peste tot în lume – restituirea în natură de plata tuturor sumelor cheltuite de stat cu asigurarea, conservarea și restaurarea respectivelor opere, ministerul nu poate decât să privească neputincios cum se golesc muzeele și colecțiile publice. Fără să apară altele, private. Trăim într-un stat de drept, în care, oricâtă bunăvoința ar avea, ministrul Culturii trebuie să respecte, primul, legile. Care sunt așa cum sunt. Așa cum au rezultat în urma dialogului social din acești 25 de ani.
La fel stau lucrurile și în ce privește valorificarea acestui patrimoniu. Există oameni care prosperă pentru că și-au plasat hotelurile, restaurantele, magazinele și pensiunile în zone cu monumente de patrimoniu. Toți se plâng că Ministerul Culturii nu face mai mult. Încă nu am reușit să găsesc, în arhivă, un singur caz de investitor privat din turism care să fi investit în patrimoniul din care prosperă. Când trebuie restaurat, e patrimoniu național. Când e vorba de profit, acesta este strict privat. Al meu și numai al meu.
Întreaga societate funcționează, de fapt, ca și cum acest patrimoniu pe care îl numim național n-ar fi național. Nu ne-ar îmbogăți pe toți și nu ne-ar înfrumuseța viața tuturor. Concepția publică asupra patrimoniului, în toți acești 25 de ani de democrație, a fost cea a unui grajd în care sunt îngrămădite bunuri, de care nimănui nu-i pasă și fiecare ia cât poate, grajd păzit de un număr mic de oameni, înarmați cu bune intenții.
Până nu vom schimba această concepție și această stare de fapt generală, chiar dacă am mări de 10 ori bugetul Culturii, mă tem că nu s-ar schimba nimic semnificativ în materie de patrimoniu…