Domnule Președinte, Sanctitatea Voastră, doamnelor și domnilor,
S-a citat adesea maxima, destul de misterioasă, a lui André Malraux, conform căruia secolul XXI, cel în care trăim noi, va fi religios sau nu va fi deloc.
Nu am impresia că primul lui deceniu îi dă dreptate marelui scriitor francez, motiv pentru care mă întreb dacă nu cumva suntem obligați să mergem mai departe decât cuvintele sale. Căci religia este, fără îndoială, o dimensiune esențială a vieții umane, însă ea nu există singură, nici în societate, nici în sufletul omului. Religia ne leagă, după cum arată etimologia cuvântului în limba latină, de Dumnezeu și de oameni, dar ea își exercită acțiunea în lume și interacționează cu aceasta.
Cred, de aceea, că dacă dorim să înțelegem mai bine provocările epocii noastre și, mai ales, dacă dorim să răspundem mai bine așteptărilor cetățenilor pe care îi reprezentăm, trebuie să începem să ne gândim la soluții mai complexe decât simpla citare a unor vorbe de spirit. Iar reuniuni ca aceasta la care participăm acum reprezintă mediul natural în care se nasc ideile bune, care vor aduce soluțiile zilei de mâine.
Încep prin a face o afirmație tranșantă: facem o mare greșeală dacă separăm total și irevocabil cultura de religie. Nu mai suntem în secolul al XVIII-lea, când societatea nu a mai putut avansa decât scoțând Biserica afară din cetate. Biserica și-a regăsit de mult locul în societate, în statul laic european și nu mai reprezintă un factor de presiune asupra politicului. Nu mai există nici riscul unei influențe autoritare și nepotrivite a Bisericii asupra actului de cultură.
Însă Biserica este ea însăși un uriaș tezaur de cultură. Începând cu istoria și morala și terminând cu arhitectura și pictura, religiile lumii ne oferă un patrimoniu cultural considerabil, care nu este încă suficient pus în valoare. Și nu mă refer aici la exploatarea turistică a comorilor religioase: turismul este, desigur, o resursă economică prețioasă pentru multe state ale lumii, dar trebuie să ne gândim și la daunele pe care le aduce habitatului, ecologiei și patrimoniului. Dezvoltarea lui trebuie să fie compensată de programe de cercetare, restaurare și conservare a patrimoniului cultural și ecologic al umanității.
Biserica este, cum spuneam, un patrimoniu cultural pe care ar trebui, în primul rând, să îl cunoaștem mai bine. Toată lumea este de acord că laicitatea este soluția optimă pentru sistemul de învățământ, numai că de la laicitate și până la diminuarea severă a prezenței valorilor culturale ale Bisericii în cadrul învățământului istoric, de artă, filologic și arhitectural este cale lungă. Învățământul de cultură generală aproape că nu mai conține nici o referință la patrimoniul cultural al Bisericilor, sau dacă o face, o face făcând abstracție de faptul că acest patrimoniu a fost creat în relație directă cu viața Bisericii respective. Am consultat recent mai multe manuale de filozofie din învățământul liceal, din mai multe țări din Uniunea Europeană: nici unul nu conține vreo referire la teologie, la teozofie sau la dogmatică, nici la vreunul din gânditorii medievali sau moderni ai Bisericii, nici la morala prezentă în toate marile religii ale lumii. În manualele de istoria artei, înscrisurile coranice conținând numele lui Allah sau sure, ori icoanele creștine, sunt înfățișate ca opere de artă, desprinse complet de contextul spiritual care le-a generat. Ș.a.m.d.
Cu aceste exemple, pe care sunt sigur că le-ați întâlnit și dumneavoastră, am deschis și un alt capitol al expunerii mele. Știu că educația beneficiază de un panel separat în cadrul forumului, fapt care reflectă interesul special pe care statele din regiunea Eurasiatică îl acordă acestui domeniu, esențial pentru dezvoltarea lor. Însă cred că nu trebuie să uităm – așa cum adesea o facem – de încărcătura educativă a culturii și, respectiv, de cultura care trebuie să fie prezentă în sistemul educațional.
Vreau, deci, să vă propun să reflectăm împreună la o interfațare, inteligentă și îndrăzneață, a culturii, învățământului și religiei. La o recuperare a potențialului moral și formativ al religiei, la o valorizare superioară a funcției formative a culturii și la deschiderea sistemului de învățământ către valorile spiritului, nu numai către deprinderile practice pe care viața modernă le privilegiază.
Să nu uităm trei aspecte fundamentale ale acestei problematici: 1) politica și interesele economice ne pot despărți, dar cultura ne va uni întotdeauna, 2) dialogul religiilor este esențial pentru concordia regiunii Eurasiatice și a lumii întregi, iar acest dialog se bazează nu pe deosebirile dogmatice, ci pe asemănările culturale dintre religii, și 3) nu vom câștiga pariul păcii și al dezvoltării decât dacă îi vom educa pe tineri în spiritul valorilor comune, ce decurg din cele două puncte anterioare.
Nu sunt partizanul inițiativelor solemne și nici al înființării de noi comitete și consilii, de instituții și inițiative. Cred – ca participant cu vechime la lucrările lui, în calitate de consilier al fostului președinte al României, Ion Iliescu – că forumul nostru are toate instrumentele necesare pentru a răspunde acestei provocări, a interfațării mai profunde a religiei, culturii și școlii. Iar Turcia, țara gazdă, are deja o considerabilă experiență, una dintre cele mai substanțiale din întreaga regiune, în sensul echilibrării celor trei sisteme de valori.
Trebuie, deci, să infuzăm mai multă cultură în ceea ce facem zi de zi, să stimulăm dialogul dintre religii și dintre religie și știință, să regândim sistemul de învățământ, cel puțin cel de cultură generală. Criza economică și financiară mondială, ale cărei efecte sunt departe de a fi dispărut, ne-a arătat, cred, tuturor riscurile unei societăți bazate exclusiv pe valori mercantile, în care setea de profit și dezvoltarea nesustenabilă au împins lumea întreagă într-un vid de valori spirituale și într-o criză de identitate fără precedent în istorie. Nu reușim să fim cum ne dorim să fim pentru că nu mai știm, de fapt, ce suntem. Nu reușim să punem capăt unor conflicte vechi, parcă, de când lumea – cel dintre Israel și vecinii arabi, cel din Cipru, ca să dau numai câteva exemple – din cauză că vorbim prea mult, atunci când ne întâlnim, despre economie și politică și foarte puțin, dacă nu chiar deloc, despre cultură, despre morală, despre tot ceea ce ne unește.
Prezența unor înalți ierarhi ai mai multor confesiuni creștine, ca și a unor reprezentanți eminenți ai lumii islamice ne dovedește ce potențial imens avem la dispoziție pentru un real dialog despre condiția umană, despre identitatea noastră în lumea de azi, despre ceea ce ne unește. Suntem mândri că suntem moderni, că omenirea a progresat în multe domenii, însă asta nu trebuie să ne împiedice să recunoaștem că modernitatea nu este o reușită totală, că în alte domenii omul stagnează, că deși a rezolvat multe probleme care cu câteva decenii în urmă păreau nerezolvabile, el nu este neapărat mai fericit, nici mai bun, nici mai tolerant, nici mai deschis față de valori. Dimpotrivă, lumea pare sfâșiată de intoleranță, de lipsă de solidaritate, de valuri imense de oameni care nu-și mai găsesc locul și migrează, dintr-un loc în altul…
Vă propun, deci, întâi și-ntâi, să reflectăm la tot ceea ce pierdem separând cultura de învățământ și ignorând în continuare patrimoniul cultural și educațional al religiilor. În al doilea rând, să transmitem împreună un mesaj pentru o abordare mai curajoasă și mai insistentă a rolului fundamental al culturii în societatea de azi. În al treilea rând, vă invit să furnizăm un imbold spiritual politicii pe care o practicăm și, în general, discursului în spațiul public din țările noastre. Plecăm de aici cu satisfacția că am găsit un cadru de dezbatere excepțional de bogat în idei și inițiative, care ne-a oferit posibilitatea să contribuim la construcția unui mesaj de pace și înțelegere, ca și a unei abordări curajoase a unor teme complexe.