Contrar opiniei unor intelectuali ce se declară pro-europeni (ca şi cum restul populaţiei ar fi anti!), afli multe din lectura vechilor texte româneşti.
Astfel, o întâmplare din vremea lui Constantin Brâncoveanu ne dă o lecţie de neuitat despre ce este şi cum trebuie făcută filantropia.
Se întâmpla pe la jumătatea domniei lui Brâncoveanu, înainte de criza din 1703. Un boier din familia Ştirbei a fost denunţat Divanului domnesc că delapidează fondurile obţinute din taxele şi impozitele colectate în Oltenia. Concret, boierul cu pricina strângea impozitele, le dădea contribuabililor recipisele, dar nu lipea în catastif timbrele ce atestau plata, iar banii îi băga în buzunarul propriu. Cercetând cauza, Brâncoveanu a constatat rapid că respectivul Ştirbei nu era la prima abatere de acest gen. Făcuse la fel în Argeş şi fusese iertat, delapidase după aceeaşi metodă impozitele din Dâmboviţa şi fusese iarăşi iertat. (Trebuie precizat, ca să nu se indigneze cititorii de azi, că aşa funcţiona legea penală în Evul Mediu. Morala creştină prevala, iar cel vinovat, dacă se căia şi făgăduia să nu mai repete greşeala, era iertat.)
Domnitorul, la a treia abatere, l-a chemat în faţa Divanului şi, în subtext, şi-a propus să îi dea o lecţie boierului, iar societăţii să îi ofere un model. În acel timp, dezbaterile Divanului, fără să fie publice, erau largi: la ele participau atât boierii aflaţi în funcţii, cât şi cei fără funcţii şi, de asemenea, ierarhii Bisericii. Astfel că Brâncoveanu, mare amator de reprezentaţii publice, a înscenat, cum spuneam, o demonstraţie morală. L-a chemat pe inculpat în faţa tronului şi i-a spus următoarele: „Ai jefuit Argeşul, ai promis că te îndrepţi şi te-am iertat. Te-am mutat în Dâmboviţa, ai făcut la fel, te-am iertat şi a doua oară. Te-am trimis peste Olt şi, în loc să te schimbi, ai prăduit şi acolo banii vistieriei. Spune acum, în faţa acestei adunări: de ce furi?”. Boierul, care – zice cronicarul – era din fire „cam lung de unghii, de feliul Ştirbeştilor”, nu s-a fâstâcit şi, cu tupeul pe care ţi-l dă iresponsabilitatea, a răspuns: „Nu este adevărat că am furat. Banii din impozite nu i-am depus la vistierie, e drept, dar nici nu i-am băgat în buzunar. Cu ei am construit o biserică, deci i-am adus ofrandă Domnului nostru Iisus Hristos.”
Obrăznicia inculpatului nu l-a descumpănit pe domnitor. Care – relatează acelaşi cronicar – a zâmbit larg, s-a ridicat de pe tron şi, cu un gest larg, s-a adresat Divanului, spunând: „Ia auziţi, cinstiţi boieri, ce zice ăsta! Ia auziţi cu ce bani face biserică boier Ştirbei: cu bani de furat!…”
Chiar dacă textul nu ne dă prea multe detalii despre felul în care a fost pedepsit delapidatorul (bănuim că aspru, după cutuma epocii: bătaie la tălpi în piaţa publică şi confiscarea întregii averi, de nu cumva şi ocnă), Ştirbei nu a mai fost iertat şi a treia oară. Iar lecţia pe care a ţinut să o dea Brâncoveanu ar merita să ne dea de gândit şi azi, când unele personaje publice şi-au făcut un anumit renume din filantropie. Mai ales din filantropia religioasă.
Fireşte că Biserica noastră nu este una bogată, în comparaţie cu bogăţiile Vaticanului. Fireşte că, după 40 de ani de ateism oficial, în care Biserica a fost îngrădită în toate manifestările ei, e nevoie de noi biserici pentru credincioşi şi de fonduri pentru programele sociale. Însă lecţia lui Constantin Brâncoveanu, el însuşi mare ctitor, e fundamentală: nu se pot face biserici cu bani necinstiţi. Crucea nu poate sanctifica orice, iar Casa Domnului nu poate fi clădită pe hoţie. Cei care fac asta nu sunt autentici filantropi, ci doar gangsteri în căutare de popularitate şi de o respectabilitate pe care nu o au.
Nici măcar un semn de căinţă nu este. Acela care se căieşte cu adevărat de păcatul hoţiei trebuie să facă mai mult decât să dea 1% din averea sa frauduloasă. El trebuie să dea înapoi tot ce a furat, până la ultimul ban, şi să înceapă o viaţă nouă, ca om cinstit.
Îmi dau seama că e o utopie. Dar lecţia pe care ne-a dat-o Brâncoveanu rămâne, măcar pentru a-i putea deosebi pe cei care sunt cu adevărat generoşi de tâlharii care fac biserici cu bani de furat.