Mă tem că, dacă ar fi putut să citească tot ce s-a scris despre el, la noi, în special în primul deceniu de după Revoluție, Cioran ar fi avut o reacție de stupoare.
Opera sa a fost deplasată, din păcate, de către o bună parte dintre exegeții ei improvizați, din teritoriul care îi este propriu (cel în care a fixat-o, de fapt, exegeza franceză), către zone care au foarte puțină legătură cu spiritul celui care a creat-o. Cioran a fost transformat fie într-un „profet” al eșecului națiunii române, un critic al inutilei noastre existențe pe acest pământ, fie, mai rar, într-un „profet” invers, al românismului pur și dur, biruitor în veac, de clasică extracție legionară.
În realitate, Cioran nu a avut niciodată aspirații „mesianice”, de șef de generație sau de reformator social-politic și cultural. Nici școala lui Nae Ionescu, nici propria-i luciditate nu îi îngăduiau asemenea aspirații, neconforme cu momentul cultural românesc. El participă, desigur (retractările postbelice sunt o dovadă incontestabilă), la proiectul spiritual al extremei drepte, care dorea o decuplare a României de Europa sub semnul căreia ne formasem și modernizasem, ca stat, și o construcție a unei societăți românești bazate pe creștinismul popular.
Rolul său, în cadrul generației, însă, nu este de „căuzaș”, de soldat obedient al acestui program cultural al extremei drepte. Dimpotrivă, deși apropiat de Eliade, Noica, Vulcănescu și ceilalți (cel puțin până la plecarea la Sibiu, ca profesor de liceu), Cioran a jucat un rol asemănător celui jucat de Mihail Sebastian și Eugen Ionescu. A fost lucidul acestui grup de tineri intelectuali, care doreau să creeze o Românie culturală demnă de România Mare, politică și economică. A fost cel care a refuzat marile construcții enciclopedice, încercate de Eliade, sau sistemul la care visa – și pe care îl va și crea – Noica, refugiindu-se în filosofi minori și în secole desuete, ca al XVIII-lea, în negații și refuzuri. În pofida afilierii la extrema dreaptă, aceste opțiuni, contrare spiritului generației, atestă luciditatea și rolul de contrapunct al generației, de care vorbeam. Din ele se vor alimenta regretul, retractarea și refuzul oricărei ideologii, de după război.
În acest context, cărți ca Lacrimi și sfinți sau Schimbarea la față a României au fost, după 1989, foarte rău citite. Ele nu sunt nici negații ale „vechii Românii”, în numele unei utopice – sau, mai corect spus, distopice – „Românii viitoare”, de factură legionară („ca Soarele sfânt de pe cer!”, cum clama ideologia mișcării), nici scenarii profetice ale acestei distopii, care promitea să devină „România culturală” legionară. Una în care geniul caragialean era privit cu multă reticență, ca „ultim ocupant fanariot”, în care spiritul comic era relegat ca „superficial”, iar tragicul (înțeles, adesea, la modul propriu!) urma să fie infuzat în toate straturile culturii, ca valoare supremă.
Trebuie spus, în paranteză, că, dacă proiectul existențialist românesc, în sine, nu este condamnabil – cine nu își dorește ca România să fie cu adevărat un stat cultural? –, realizarea lui efectivă ar fi echivalat cu o adevărată tragedie. Nu numai comuniștii și-au avut omul lor nou: și legionarii aspirau la înlocuirea omului pur și simplu cu un om nou, la fel de atroce ca și cel comunist…
Așa cum Lacrimi și sfinți nu este o carte de negare a credinței, ci una de restaurare a bazelor unui creștinism autentic, spiritual, iar nu confesional-formalist, nici Schimbarea la față a României nu este o versiune eseistică a infamului manifest Către legionari. Dimpotrivă: la o lectură atentă, vedem că Emil Cioran, păstrându-și în continuare încrederea în posibilitatea unei Românii culturale și salutând spiritul tânăr al generației sale, care anunța o nouă „vârstă de aur” a culturii noastre, vede această Românie culturală altfel decât colegii săi. Nu prin exaltarea formelor primitive, a tradiției moarte, ci prin prelungirea modernă a tradiției vii, a spiritualității românești în ce are ea universal.
Este cunoscută întâmplarea petrecută pe parcursul unei anchete monografice, în cadrul „echipelor Gusti”: pe când cineva deplângea absența sfinților români din calendarul ortodox, Cioran i-a arătat imediat o podea de pământ dintr-o casă țărănească, în care se vedeau două gropi șlefuite ca marmura, în fața unei icoane. Era locul în care cineva (probabil, o bătrână) se rugase până când lutul podelei suferise o kenoză, căpătând strălucirea și duritatea marmurei. Această kenoză obținută prin rugăciune este semnul creștinismului autentic, nu sinaxarul oficial. Cioran, iar nu colegul exaltat, văzuse corect. În replica sa vorbise creștinismul adevărat. Sensul spiritualității nu este ritualul, deși își are și acesta rostul său, ci transfigurarea materiei în spirit.
În această ordine de idei, „România viitoare”, România schimbată la față, nu era nicidecum România în care era abolită democrația, iar în locul ei se instala un totalitarism de extremă-dreaptă, teocratic și încruntat, ci România oamenilor pe care cultura și spiritualitatea îi eliberează de condiționări, redându-le perspectiva universală.
Nici evoluțiile postbelice ale lui Cioran nu autorizează o interpretare reducționistă a gândirii sale. Exilul a fost doar într-o primă fază unul personal și politic, motivat de refuzul justificat al tânărului gânditor de a se întoarce într-o Românie comunizată și ocupată de Armata Roșie, în care viața i-ar fi fost cu siguranță periclitată. Numai că Emil Cioran n-ar mai fi Emil Cioran, dacă s-ar opri în planul contingentului. Foarte repede, mai repede decât oricine altcineva din exilul românesc, Cioran a transformat exilul politic într-unul metafizic. A refuzat net comunismul, dar nu a devenit un capitalist. A renunțat la identificarea cu cultura română, renunțând la limba maternă, dar nu a devenit francez. Franceza a adoptat-o ca pe o limbă a apatrizilor, prin definiție. Cioran la Paris, fără loc de muncă, fără o identitate socială precisă, fără un cerc de prieteni sau de zelatori, este cu adevărat un om care nu aderă la nimic, cum spunea și cum devenise, la sfârșitul existenței sale, Panait Istrati.
De-aici și nemulțumirea sa distantă față de incursiunile prietenului Constantin Noica prin bolgiile spiritului românesc. Cioran nu este un anti-român (cum, vai!, mai cred unii…), ci un moralist pentru care ținta nu mai este, vorba aceluiași Noica, animalul național, ci Omul. Omul ca paradigmă.
Din această perspectivă, opera lui Cioran este opera unui moralist al nedesăvârșirii omului. Al acestui blestem al incompletitudinii, cu care ne naștem, și care ne obligă să alergăm toată viața după ceva care să acopere această lipsă. De aici derivă și temporalitatea și perisabilitatea universului uman, fie că este vorba de cultură, de politică, de economie sau de antropologie.
Moralistul nu este, însă, țâfnos și arogant. Nu numai că nu se exclude pe sine din ecuație – impersonalitatea enunțurilor sale reprezentând o contopire totală a emitentului cu locutorul său –, ci îi oferă cititorului și mângâierea: muzica. Marea muzică este cea care frânge inflexibilitatea moralistului și îi clatină necruțarea cu care privește neajunsurile ființei umane. Dacă e capabil de muzică, până la urmă omul nu e chiar atât de rău, mai are o șansă…
În fond, Cioran este, dacă poți trece, înțelegându-l, peste tonul tăios al observațiilor sale, un gânditor tonic, rassurant, cum ar zice francezii. Însuși faptul că și-a publicat cărțile și și-a trăit, în felul său, filosofia, într-o mansardă din vecinătatea Odeonului, depune mărturie despre faptul că nu e totul pierdut. Omul e capabil nu numai de nedesăvârșire, ci și de critica și morala acestei nedesăvârșiri. În asta constă măreția sa și eternitate ființei.
Fără îndoială că avem în Cioran pe unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului trecut, a cărui operă românească nu doar că o precede pe cea franceză, ci chiar o depășește, atât cantitativ, cum a dovedit ediția Marin Diaconu din colecția „Opere fundamentale”, cât și ca importanță în întemeierea fundamentelor gândirii. Această operă românească e cu atât mai remarcabilă, cu cât se constituie într-un context în care se raportează la școala lui Nae Ionescu și la punctele de vedere ale altor colegi străluciți, de la Noica la Sebastian.
Avem în Cioran un gânditor exponențial (inclusiv prin existența sa simultană în două culturi) pentru condiția gânditorului în secolul Holocaustului, al totalitarismelor și al războaielor mondiale, ca și pentru ce-ar fi putut fi cultura română, dacă peste noi nu s-ar fi abătut tăvălugul comunismului. Din păcate, vorba lui Mircea Vulcănescu, n-a fost să fie…