Aflu din presă că Bucureștii se pregătesc să candideze pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în anul 2021.
Este o știre care ar trebui, în principiu, să ne bucure. Deși – dacă nu mă înșeală memoria – capitalele de țări europene nu prea au candidat la acest titlu, ceea ce ne pune iar într-o postură nedorită de eterni călcători de reguli, scrise sau nescrise. Iar ca român, admirator al diversității culturale din țara noastră, aș fi preferat ca alte orașe esențiale pentru cultura română și care și-au anunțat și ele candidatura, să nu fie concurate inoportun tocmai de București, lăsând impresia unei false rivalități interne și a unei dezorganizări naționale.
Dar nu concurența neloială (și contraproductivă) dintre mai multe centre culturale românești este în cauză aici. Ci pretenția Bucureștilor de a candida la acest statut, deopotrivă onorant și plin de obligații, în condițiile în care, încetul cu încetul, mafia imobiliară și indiferența autorităților, centrale și locale deopotrivă, depopulează orașul de instituțiile sale culturale.
Să recapitulăm: Sala Dalles, singura galerie de oarecari dimensiuni a orașului, a rămas încremenită la aspectul, iluminatul, decorarea și… igiena de la sfârșitul anilor ’80, ca să nu mai vorbim de transformarea spațiilor de la parter într-o foarte profitabilă (dar neartistică) librărie. În afara ei, Bucureștii nu au nici o galerie de artă demnă de dimensiunile orașului și de statutul său de capitală europeană.
Uniunea Scriitorilor este exilată, de un an de zile, în atenansele Casei Vernescu, fără o sală de conferințe în care să își poată desfășura proiectele și fără o vizibilitate publică de nivelul valorii reale a literaturii române.
Muzeul Național al Literaturii Române, aflat într-o clădire deja retrocedată (în condiții la fel de dubioase ca toate retrocedările unor sedii de instituții culturale), este pe cale de a fi evacuat din sediu și de a-și pierde expozițiile permanente recent amenajate, la care s-a muncit ani de zile.
Muzeul Filatelic, recent preluat de Banca Națională, încă nu și-a găsit un sediu în care să îi fie puse în valoare comorile, iar patrimoniul este doar depozitat, nu și expus, deci e inaccesibil publicului. Nimeni nu mai știe, de câteva luni, dacă muzeul mai există sau nu.
Biblioteca Națională Pedagogică, în ciuda petiției semnate de numeroși universitari, cercetători, bibliotecari și scriitori, este pe cale de dispariție, ca urmare a contopirii ei cu Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”. Nu-i exclus ca, odată cu sediul, să-și piardă profilul pedagogic, unic în țară și foarte rar în toată Europa.
Adresez o întrebare simplă: cum se dorește ca Bucureștii să candideze la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021? Cu concursuri de desene pe asfalt? Cu expoziții ale viitoarelor imobile de birouri ce urmează a fi construite pe locul clădirilor de patrimoniu demolate? Cu muzee desființate, biblioteci închise și uniuni de creație exilate pe străzi dosnice?
Și, dacă tot a devenit, vrând-nevrând, o chestiune de interes național – căci ar fi mai mult decât rușinos ca orașul-capitală a României să piardă competiția cu orașe de provincie din alte țări, chiar mai mici decât a noastră –, ce face Ministerul Culturii pentru ca Bucureștii să se achite cum se cuvine de eventuala sa desemnare drept Capitală Culturală Europeană în 2021?