Acum 79 de ani – 13 martie 1936, pe scena Operei Garnier din Paris, triumfa premiera mondială a operei OEDIP, de George Enescu. În România, premiera spectacolului a avut loc pe 22 septembrie 1958, cu ocazia primei ediții a Festivalului George Enescu, iar spectacolul a fost în limba română.
Enescu a compus opera “Oedip” în perioada 1921-1931, dedicând-o soției sale, Maria Tescanu Rosetti.  Opera a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină, chiar în mijlocul pădurii.
Scriind despre premiera absolută a spectacolului „Oedipe” (varianta originală, în limba franceză, păstrează ortografia franceză), de la Opera din Paris, criticul Émile Vuillermoz aprecia: „Muzica sa în teatru nu deţine clasicul rol pe care i-l dau «criticiştii». Ea nu analizează nimic, nu declamă, ci se mulţumeşte să freamăte cu o sensibilitate miraculoasă. Ea este subconştientul dramei. Forma aceasta eliptică, discreţia şi lirismul ei adânc n-au fost totdeauna înţelese la prima audiţie. Cum să înţelegi de prima dată o astfel de muzică, atât de uimitor lipsită de prejudecăţi, care îşi schimbă mereu forma şi se reînnoieşte cu fiecare situaţie?”

Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera a avut ca punct de inspirație cele două piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, “Oedip la Colonos” și “Oedip rege”. Libretistul – Edmond Fleg. Strălucirea internațională a operei a fost întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, când, în 1940, Parisul a fost ocupat de armata germană.
La premiera din România, în 1958, rolul titular a fost interpretat de David Ohanesian, regia aparținându-i lui Jean Rânzescu, iar dirijor a fost Constantin Silvestri.
George Enescu este una dintre personalitățile-simbol ale României, un nume, care, peste timp, a impus țara noastră în elita muzicii ce dăinuiește peste epoci. Festivalul care îi poartă numele și care este o tradiție nu numai pentru țara noastră, ci și pentru artiștii de pretutindeni, ne demonstrează că afirmarea prin cultură este Calea.