Sistemul sanitar românesc traversează o criză. Nimeni n-o poate nega. Dezvăluirile din presă, care se țin lanț, sunt însă o armă cu două tăișuri. Afirmația poate fi susținută de realități, unele dintre ele generate, paradoxal, tocmai de dezvăluiri, mai precis de felul în care sunt ele folosite, pentru reformarea sistemului public de sănătate, sau împotriva lui.
Din punctul meu de vedere criza are la origine fragmentarea sistemului, impunerea unor modele de organizare importate, care nu au susținere nici în fluxurile de finanțare locale, nici în resursele umane existente, și lipsa totală de viziune în legătură cu viitorul lui. Mă tem că sistemul este văzut acum doar ca o pradă pentru aceia care îi dau de mult târcoale, pentru a privatiza partea cea mai profitabilă din el.
Este evidentă criza de autoritate a celor care gestionează sistemul. Miniștrii sănătății se perindă la conducere cu o viteză tot mai mare, și au din ce în ce mai puțină legătură cu el. Fragmentarea lui, cum spuneam, a dus la fragmentarea răspunderii, în cazul erorilor, prostului management, risipirii resurselor. Spuneam odată că, spre pildă, într-un oraș precum Bucureștii, responsabilul cu problemele culturale are, de fapt, rolul unui adevărat ministru al culturii, de vreme ce în UE sunt țări cu o populație mai mică decât a Bucureștilor. În sănătate lucrurile sunt și mai grave. Câți oameni care pot gestiona cu adevărat un sistem de complexitatea acestuia se găsesc la nivel de județe sau de mari orașe?
Reforma, din punctul meu de vedere, ar trebui să înceapă de la redarea coerenței sistemului. Autonomia locală nu înseamnă că fiecare face tot ce-i trece prin cap. Asta nu înseamnă trecerea tuturor responsabilităților înapoi la nivel central, ci schimbarea totală a rolului și locului Ministerului Sănătății în sistem. Dimensiunea de planificare strategică îi lipsește, practic. Or Ministerul trebuie să impună proiectele pe termen lung, să asigure finanțarea lor, pregătirea profesională permanentă, și să aibă grijă ca obiectivele asumate prin proiecte să fie atinse. Pasarea responsabilității ne-a dus unde suntem.
Cât privește dezvăluirile, să nu devină, pe parcurs, doar un instrument de luptă între diferitele tabere și bisericuțe din interiorul sistemului medical. Că se poartă. De multe ori drumul spre Iad e pavat cu bune intenții. Și, în loc să facem bine, facem rău. Indiferent de asta, reforma sistemului medical, alături de cea a sistemului educațional, trebuie să constituie miezul dezbaterilor din viitoarea campanie electorală.