„Există o singură moară de vânt cu care se luptă Dorin Tudoran – Dorin Tudoran.”
„Ai făcut un mare serviciu adevărului”, îi scria într-o telegramă Geo Bogza lui Dorin Tudoran, la adresa sa din Bulevardul Păcii, numărul 23. Era vremea în care Bulevardul Păcii se prelungea simbolic în mii și mii de străduțe ale lașității, delațiunii, tăcerii și cultului partidului unic și al conducătorului providențial. Ca o ironie a destinului, ultimul său volum înaintea emigrării în Statele Unite, în 1985, s-a numit „Adaptarea la realitate”. Exact ceea ce Dorin Tudoran n-a vrut — sau poate n-a putut — să facă niciodată. Curajul său din acei ani rămâne, până astăzi, unul dintre rarele și marile gesturi de demnitate românească din perioada comunistă. L-am citit cu pasiune pe Dorin Tudoran după Revoluție. Păstrez și acum dialogul său memorabil cu Nicolae Manolescu din revista „Meridian”, publicație pe care a fondat-o, asemenea „Agora”. I-am urmărit apoi rubricile, mai ales pe cele din „România literară”, dar și cărțile ultimilor ani — „Kakistocrația”, „România ca părere” sau „Luxul indiferenței”. Dacă n-a fost conformist în dictatură, era imposibil să devină comod în libertate. Dorin Tudoran n-a fugit niciodată de polemici. Din dezacorduri se nasc, uneori, clarificările necesare. Însoțit de-a lungul timpului de prietenii esențiale, dar și de singurătăți dureroase, el dă impresia că ar lua-o oricând de la capăt. Nu întâmplător a condus o revistă care se numea „Don Quichotte”. Și chiar dacă, așa cum mărturisește, există o singură moară de vânt cu care se luptă — Dorin Tudoran însuși —, această confruntare spune poate cel mai mult despre natura unei conștiințe incomode. M-am bucurat sincer când a acceptat să purtăm acest dialog. Întrebările au plecat de la București, iar răspunsurile au venit, pe e-mail, de la Washington. Împreună cu ele au sosit fotografii și scrisori dintr-o altă lume — lumea lui Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Manolescu, Mihai Botez sau Ion Negoițescu. Semne de solidaritate, dar și urme ale unor dezamăgiri, pagini ale unui drum dificil printre kakistocrație și certocrație. Am vorbit despre literatură și politică, despre exil și rădăcini, despre reviste, cărți, libertate, solidarități și tăceri. Dar, mai ales, despre oameni — cu înălțimile și abisurile lor. Sub genericul „Avangarda”, se va auzi vocea unei conștiințe: scriitorul și disidentul Dorin Tudoran, la „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”. Mărturia audio a poetului Dorin Tudoran poate fi ascultată accesând următorul link:
Literatura lui Tudoran, „virtuozitatea inimii”. Exclusiv: ce scria Ion Negoițescu despre poezia lui Dorin Tudoran
Ionuț Vulpescu: „Aș vorbi de o virtuozitate a inimii, căci dincolo de frăgezimea încântătoare a meșteșugului, Dorin Tudoran excelează prin asocierea concretului cu moralul, metafora sa generală căpătând o tentă de umanitate care dă jocului estetic prea nobile justificări personale.” Cât de des v-ați gândit la aceste cuvinte? Rămân definitorii pentru poezia dumneavoastră?
Dorin Tudoran: Foarte des. Dacă rămân sau nu definitorii pentru poezia mea, nu eu sunt cel mai potrivit pentru a emite o părere. Este privilegiul hermeneuților – al criticilor și istoricilor literari – de a da asemenea verdicte.
Portret. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Dorin Tudoran: „Când renunți tu însuți la a mai da seama despre tine ca scriitor, șansele de a o face alții devin, cu trecerea anilor, din ce în ce mai mici”
Ionuț Vulpescu: „Dorin Tudoran este încă un poet dintre cei de care va trebui să dăm seama!” Așa își încheia Negoițescu articolul din „Argeșul” lui Tomozei, după grupajul din „Luceafărul”. Providența a făcut să ajungă la mine manuscrisul acestui articol. Inițial, autorul „Poeziei lui Eminescu” scrisese „să ținem seama”. A șters și a scris „să dăm seama”. Mai implicat cumva, mai solidar. Istoria a confirmat ștersătura lui Negoițescu?
Dorin Tudoran: Aș fi fost fericit dacă istoria ar fi confirmat acel „un poet dintre cei de care va trebui să dăm seamă”. Teamă îmi este că ajungând un scriitor interzis în 1983, obligat, doi ani mai târziu, să părăsesc România și devenind, prin acea tragică dezrădăcinare, din scriitor profesionist, scriitor amator, am șubrezit entuziasmul multor critici și istorici literari de a se gândi dacă am rămas un poet despre care ar trebui să dea seamă. Cu alte cuvinte, când renunți tu însuți la a mai da seama despre tine ca scriitor, șansele de a o face alții devin, cu trecerea anilor, din ce în ce mai mici.
Ion Negoițescu despre Dorin Tudoran. Manuscris din arhiva poetului Gheorghe Tomozei, încredințat de scriitoarea Cleopatra Lorințiu
De la „manuscrise care prezentau probleme” la autorul consacrat
Ionuț Vulpescu: Privind înapoi, care sunt momentele din tinerețe care v-au orientat decisiv spre literatură?
Dorin Tudoran: Nu sunt sigur că le pot lista. Am scris din copilărie – firește, copilării, ce altceva puteau fi acele scrieri. Am scris ca elev, mai ales la îndemnul profesorului meu de limba română, Robert Codrea. Drept e, exista și un „pact cu diavolul”, căci domnul Codrea îmi cerea să scriu poezii cu Partidul, cu 1 Mai. Mi-a comandat și o piesă pentru Ziua Republicii. Într-un anumit moment s-au introdus și orele de „practică în producție”. Ne trimiteau prin fabrici. Eu am nimerit la Metaloglobus. Pe cale de consecință, domnul Codrea mi-a cerut să scriu o poezie dedicată harnicului muncitor de la Metaloglobus. Am scris-o. A recitat-o colegul meu de clasă, viitorul regizor de televiziune, Sergiu Ionescu la serbarea de despărțire de harnicii muncitori metaloglobali. Cu același prilej, eu am interpretat la pian cântecul Macarale. Cred că, de ar fi fost prezent în sală, Luigi Ionescu ar fi fost foarte mândru de mine. Toate acestea mi-au purtat un mare noroc: am consumat în timp record stagiul de proletcultism pe care mi-l hărăzise conducerea de stat și de partid. La 17-18 ani eram liber ca pasărea cerului. Și am început să scriu doar pentru mine.
În studenție, am fost în aceeași grupă cu Ioan Alexandru (transferat cu cântec de la Cluj), Constanța Buzea și Adrian Păunescu. Adrian și Constanța trăgeau de mine să scriu. Constanța chiar mi-a cumpărat un caiet ca al ei, gros, vreo 200 de pagini. Mă controla. Când vedea că nu am mai scris nimic de câteva zile, mă certa. Ba, m-a și pârât mamei mele.
Manuscrisele mele de debut editorial au tot fost respinse – „prezentau probleme” și „autorul nu se arăta deschis la sugestiile editorului”, cum spunea o notă. Îi datorez debutul, chiar și foarte întârziat, lui Adrian Păunescu. S-a luptat ani de zile să-l vadă realizat. La apariția Micului tratat de glorie, publica în rubrica sa din Magazin un text extraordinar intitulat Un debut strălucit. Textul lui Adrian începea textul cu un ghiont dat Cenzurii și Poliției de Partid: „Dorin Tudoran – debutant? Curios, dar așa e, Dorin Tudoran și-a tipărit prim carte de versuri cu cel puțin doi ani mai târziu decât seria lui literară normală dar și cu cel puțin doi ani mai bine decât ea. În tot răul e un bine, dar asta firește nu înseamnă că autorii răului au dorit binele.” Apoi: „Mi se pare din capul locului că debutul lui Dorin Tudoran cu volumul de poezii Mic tratat de glorie se constituie, dacă nu în evenimentul, cel puțin într-unul din evenimentele anului literar.” Finalul textului era la fel de generos: „Dar, la fel de evident e că, de câteva zile, de când a apărut cartea Mic tratat deglorie nu se poate vorbi despre tânăra poezie românească, fără a cita și numele celui mai proaspăt și, cred eu, în același timp, numele unuia dintre cei mai străluciți cavaleri ai ei. Vorba lui Dorin Tudoran: ‘Cum înfloresc poeții…”. Versul integral era „Cum înfloresc poeții visați de Dumnezeu”, dar Adrian nu dorise să mai vadă Cenzura arătându-și încă o dată colții.
Micul Prinț din inima Marelui Poet
Ionuț Vulpescu: Ce rol au avut lecturile formative în adolescență? Ce autori v-au influențat decisiv atunci?
Dorin Tudoran: Copil sau adolescent fiind, nu bănuiam care lecturi sunt formative și care nu. Și-apoi, acele lecturi formative sau ba erau cele specifice timpului în care trăiam, nu unul tocmai favorabil. Aș spune că mai degrabă anumite cărți, poezii au reprezentat pentru mine șocuri. Când am citit Le Petit Prince a lui Antoine de Saint-Exupéry, dăruită de profesoara mea particulară de franceză, doamna Critico (sora marelui actor Alexandru Critico, a cărui voce mă fascina când ascultam Teatru la micron) am avut un șoc – brusc înțelegeam ce proastă era cartea de care eram îndrăgostit până atunci, Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi. Și așa, din șoc în șoc, am înțeles ce este literatura bună, adevărată, și ce este literatura proastă. Până și astăzi, mă uit la un film prost, ca să nu uit ce este un film bun. Cu literatura și muzica nu fac experiența asta, fiindcă nu mai am răbdare.
Când poeții citează alți poeți… „m-am deplasat la fața locului; fața locului era umflată.”
Ionuț Vulpescu: Cum arăta mediul literar în care ați intrat la începuturile dumneavoastră?
Dorin Tudoran: Dacă ar fi să glumesc, ar trebui să o citez pe Nina Cassian din poezia Tumefiere, volumul La scara 1/1 (1956): „m-am deplasat la fața locului; fața locului era umflată.” Îmi amintesc că Nina îmi spusese (off the record, of course!) pe când realizam un interviu cu ea că varianta inițială fusese « m-am deplasat la fața locului; fața locului era ușor tumefiată » , dar renunțase de teamă că va fi acuzată de ceva chiar mai grav decât e fusese acuzată până la urmă – „antirealism dușmănos”.
Întrat în mediul literar găseam o situație bizară. Stafia proletcultismului nu mai avea picioare, dar liberalizarea de care beneficiaseră unii se încheiase după Tezele din iulie 1971. Șurubul se strânsese din nou. O bună școală pentru a mă ajuta să înțeleg, „pe ce scândură dormim” (vorba bunicii mele Alexandra) a constituit-o realizarea seriei de interviuri Biografia debuturilor, texte strânse în două volume (Biografia debuturilor și Nostalgii intacte) și, în 1998, reunite într-un volum masiv – Onoarea de a înțelege. Observam ce era comun în și ce era deosebit între felul de a mărturisi, de a se referi la o epocă mai îndepărtată sau mai apropiată, autori foarte cunoscuți, dar și autori aproape uitați; în ce fel îi modelase, diferit, epocile în care se produsese debuturile lor literare.
Cu Ioanid Romanescu, Dinu Flămând, Alexandru Papilian. Fotografie din arhiva poetului Gheorghe Tomozei, încredințată de scriitoarea Cleopatra Lorințiu
Prescurtările Cenzurei: volume subțiri ca lama de ras
Ionuț Vulpescu: În ce fel v-a modelat experiența debutului într-o epocă în care literatura și ideologia erau atât de strâns supravegheate?
Dorin Tudoran: Repet, după anii unei relative liberalizări a venit perioada în care șurubul a fost strâns din nou. Tezele din iulie definitivau strângerea șurubului, lăsând slabe speranțe de mai bine. A fost perioada în care am intrat eu în literatură. Volumul de debut, Mic tratat de glorie, a fost atât de „prescurtat” de Cenzură, încât, când a primit, în sfârșit, drept de publicare, Editura Cartea Românească publica titlul poeziei pe pagina din stânga și poezia pe pagina din dreapta, pentru ca volumul să nu fie chiar de grosimea unei „lame de ras”. Evident și asta avea să trezească nemulțumiri undeva, sus, hotărârea editurii fiind criticată pentru risipă de hârtie. Cel de al doilea volum (Cântec de trecut Akheronul) a fost bărbierit și mai atent, placheta având chiar grosimea „lamei de ras”. Toate acestea – și altele – m-au modelat așa cum aveam să arăt la începutul/mijlocul anilor ’80: aruncat direct în conflict deschis cu valorile „Epocii de Aur” ceaușiste.
Dorin Tudoran: „nu-l suporta pe Bogza…” Secretul unui act de libertate
Ionuț Vulpescu: Dacă ar fi să identificați o „primă lecție morală” primită în lumea literară, care ar fi aceea?
Dorin Tudoran: Aș alege-o pe cea oferită de Ștefan Augustin Doinaș. Povestea ei începe de la un referat. Iat-o reamintită în interviul pe care i l-am luat lui Doinaș pentru Biografia debuturilor:
„D.T: – În sfârșit, stimate Ștefan Augustin Doinaș, iată și cel de-al doilea motiv pentru care, pregătind acest interviu, n-am putut să evit o evidentă crispare – în urmă cu aproape opt ani, după ce manuscrisul unui prim volum de poezii pe care-l încredințasem unei edituri fusese citit cu entuziasm de câțiva redactori, mi s-a comunicat că, din păcate, editura nu-mi poate publica volumul. Și asta fiindcă referatul extern, semnat de un prestigios poet, era cu totul negativ. Pentru a nu avea nicio îndoială, unul dintre redactori m-a chemat la editură și mi-a pus în față referatul cu pricina. Sub referatul negativ, ce-și întindea argumentele pe trei sferturi de pagină dactilografiată, se afla semnătura poetului Ștefan Augustin Doinaș. Veți înțelege cam ce am simțit, dacă vă mărturisesc că pentru mine erați nu numai un poet pe care-l prețuiam foarte mult, ci și un critic pe a cărui intuiție mizam cu mare liniște. Grație și referatului cu pricina, n-am reușit să mă apropii de pragul debutului editorial decât după cinci ani. Și într-o toamnă nu mult îndepărtată, în sala unde se decernau premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 1973, mi-ați întins o mână neașteptat de afectuoasă, felicitându-mă și spunându-mi că, în calitate de membru al juriului, ați votat premierea mea cu plăcere. V-am mulțumit, dar descumpănirea mea nu era mică. Volumul premiat era, în foarte mare măsură, cel respins cu ani în urmă de altă editură.
– Ș.A.D: – Din păcate pentru mine, ceea ce mi-ați relatat are darul de a-mi produce o sinceră amărăciune. Nu e plăcut pentru nimeni să-și lege numele de astfel de întâmplări.”
Am căzut însă de acord ca în răspunsul său să nu introduc și mărturisirea esențială: nu-l suporta pe Geo Bogza, or, eu fiind „nepotul” Începutului epopeii (textul dedicat construcției Canalului Dunăre – Marea Neagră)… În cei cinci ani de la referatul cu pricina și premiul din 1973, Doinaș aflase că nu eram nepotul lui Bogza. I-am devenit prieten lui Doinaș, am dus, umăr la umăr, câteva bătălii, printre ele cea de la primul (și din cauza noastră) ultimul Colocviu Național de Poezie de la Iași din 1978. Iată o mărturie a lui Sorin Antohi:
„Aveam 21 de ani și, cu o legitimație de presă de la Opinia studențească, obținută de regretatul meu prieten Dan Merișca prin Liviu Antonesei, am putut asista la toate manifestările colocviului, nu doar la cele deschise publicului. Așa am auzit și văzut doi oameni care vorbeau în public împotriva regimului, folosind un discurs elevat, dar cu referințe oblice și figuri de stil absolut transparente: Ștefan Aug. Doinaș și Dorin Tudoran. Vocile și – de aici intram în suprarealism – ideile și frazele lor păreau transmise de la Radio Europa Liberă, printr-un receptor imposibil de bruiat, legat din greșeală la difuzoare. După prima senzație, de libertate neașteptată și exaltantă, pe care nu o mai trăisem niciodată în public și nu am regăsit-o până în decembrie 1989, am început să mă întreb: cum de se putea spune așa ceva în România, chiar într-un cerc mai restrâns, bine controlat, eventual cu voie de la stăpânire? Era o farsă? Era un act aproape nebunesc de curaj? Ce avea să urmeze.”
Ce a urmat pentru mine – și imediat, și mai târziu – nu mai are nicio importanță azi. Importantă rămâne acea senzație de libertate neașteptată pe care cele două luări de cuvânt le-au trezit în viitori poeți, prozatori, eseiști, critici și istorici literari, cărturari de prestigiu.
În 1977, Doinaș publica o cronică extrem de generoasă, o fină analiză hermeneutică la volumul meu O zi în natură, care, împreună cu celălalt volum publicat în același an, Uneori, plutirea, primea premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie. Iată câteva citate:
„Numai Nichita Stănescu (de la care Dorin Tudoran împrumută unele atitudini lirice), în câteva din poemele sale dedicate adolescenței, ca stare de grație, a atins o asemenea osmoză între lumină și materie, între situație și gest, între sentiment și imaginea lui.”/…/ „Dorin Tudoran este foarte aproape de acel Nichita Stănescu în care diferența între eu și noneu se șterge, în care osmoza subiect-obiect devine imagine ambiguă și sunet glacial, în care universul pare un simplu organ al sufletului liric.”/…/„Ultimele poeme ale cărții sînt excepționale – ‘Repaos’, ‘Ceremoniile umbrei’, ‘Pedeapsa transparentă’, ‘Săgeata de apă’, ‘Chiar dacă totul se explică’ – încoronând prin eminesciana ‘Și dacă…’, un periplu liric ale cărui coordonate sînt levitația sufletului și transparența universului.”/…/” ‘O zi în natură’ constituie nu numai cel mai bun volum al lui Dorin Tudoran, ci și o izbândă de sensibilitate și stil, care încheie spectaculos anul poetic 1977”
Ne-am reîntâlnit, foarte emoționați, după 1990. Am și acum volumul de versuri pe care mi l-a dăruit cu o dedicație călduroasă.
Lecția morală primită (și, consider eu, însușită) de la Doinaș a fost că orice eroare provocată de iritări, idiosincrazii etc. poate fi reparată acolo unde buna-credință, onestitatea își reintră în drepturi.
La sărbătorirea a 80 de ani ai lui Alexandru Philippide. Împreună cu Traian Iancu, Mircea Malița, Virgil Teodorescu, Domokos Geza, Dumitru Ghișe, Geo Bogza, Ștefan Augustin Doinaș, Constanța Buzea. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Rivalități inter-generaționale sau o mare familie literară?
Ionuț Vulpescu: Cum ați perceput generația literară din care ați făcut parte?
Dorin Tudoran: Cred în judecata lui Albert Thibaudet – într-un secol sunt doar trei generații. În fiecare generație există niște promoții, serii diferite. Promoțiilor din generația căreia îi aparțin le-au fost date și greutăți comune, și neajunsuri diferite. Promoțiile se definesc (și) printr-o opoziție mai viguroasă sau mai subtilă față de promoția anterioară. Împrumutând un termen din alte sfere, pentru promoția ‘60 a fost vital să se delimiteze ferm de proletcultismul promoției anterioare. Pentru promoția mea, șaptezeciștii, mecanica a fost ca, pe de-o parte, să se adauge valoric promoției anterioare, iar pe de altă parte să se autodefinească într-o opoziție cordială, pașnică cu promoția ’60. Pentru o vreme, a circulat ideea că promoția ’70 a fost „cea mai curată din literatura română postbelică”, fiindcă ar fi ocolit compromisurile făcute de promoția anterioară. Nu împărtășesc în întregime o asemenea opinie flatantă despre promoția mea, ca să nu mai spun că nici promoțiilor următoare – optzeciștii, nouăzeciștii etc. – nu le lipsesc crizele de autoflatare. Cine a fost – literar și nu numai – „mai curat” a devenit o competiție retorică la care nu sunt interesat să particip. În sfârșit, sunt mândru de promoția literară căreia îi aparțin, începând cu tragicul meu coleg de grădiniță Daniel Turcea.
Cum se strică o prietenie? Dorin Tudoran: „Ne-a îndepărtat fascinația lor pentru un personaj politic pe care l-au susținut fără o minimă exercitare a simțului critic și imprudența mea de a le spune nu doar între patru ochi ci și public (atunci când am crezut că trebuia să o fac) ce cred despre derapajul lor necontrolat.”
Ionuț Vulpescu: Care au fost scriitorii români contemporani cu care ați avut cele mai fertile dialoguri intelectuale?
Dorin Tudoran: În anii trăiți în România dialogurile, trialogurile etc. cele mai interesante le-am avut, firește, cu prieteni din acei ani – Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Dana Dumitriu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Prelipceanu, Mircea Zaciu, Aurel Dragoș Munteanu, Octavian Paler, Florin Manolescu, Al Căpraru, Dan Cristea, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Dan Laurențiu, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Adrian Popescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu, Eugen Simion, Mircea Martin, Marius Robescu, Nina Cassian, Mircea Dinescu, Dan Deșliu, Radu Tudoran, D. R. Popescu, Alexandru Paleologu, Lucian Raicu, Adrian Păunescu, Constanța Buzea, Geo Dumitrescu, Florin Mugur, Daniela Crăsnaru, Radu Cosașu, Titus Popovici, Ion Caraion, Angela Marinescu și atâția alții. Deși nu erau scriitori, trebuie să menționez și numele unor Iosif Sava, Ruxandra Garofeanu, Ioana Vlasiu, Cornel Țăranu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Toma Caragiu, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Dan Tufaru, Mircea Florian, Valentin Silvestru, sau Cornel Radu Constantinescu. Dintre cei mai tineri ca mine am dialogat cu Traian Coșovei, Liviu Ioan Stoiciu (am încă două dintre scrisorile sale trimise din surghiunul de la Focșani), Ion Bogdan Lefter, Radu Călin Cristea, Mariana Marin sau Florin Iaru. Sunt multe numele care-mi vin în minte acum, dar experiențele trăite cândva alături de acei oameni au rămas parte din mine. Precizez că prin scriitori români contemporani nu înțeleg, restrictiv, doar pe cei încă în viață, ci pe toți cei care, deși plecați, au rămas contemporani în sufletul meu.
Stabilit în America, dialogurile cele mai fertile, cum le numiți dumneavoastră, le-am purtat cu oameni de la care am învățat multe – Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Juliana Geran Pilon, Ioan Petru Culianu, Andrei Codrescu, Marcel Pop Corniș sau, pentru scurt timp, Christian Moraru; Costică Brădățean, cu mai tânărul decât mine Vladimir Tismăneanu sau Mircea Mihăieș, mai ales după bursa care l-a adus la Washington. M-am bucurat de prietenia unor oameni ca Eugène Ionesco, Jean-François Revel, Vladimir Bukovski, Virgil Ierunca, Vintilă Horia, Paul Miron, René Tavernier, Georges Banu, Susan Sontag, Vasili Aksionov, György Konrád, Marjorie Perloff, Mihnea Berindei, Géza Szöcs și nu puțini alții. În aceeași măsură, mă leagă aici, în America, prietenii strânse și de nescriitori – arhitecți, ingineri, scenografi, lingviști, economiști, contabili sau fost colegi din organizațiile neguvernamentale în care am lucrat, oameni de mare ispravă.
Paul Miron catre Dorin Tudoran, scrisoare din arhiva personală a scriitorului Dorin Tudoran.
Astăzi, de la distanță transatlantică, dialoghez (dacă putem numi dialog schimburile rapide de mesaje electronice, din ce în ce mai scurte) cu Ioana Zlotescu, Gianina Cărbunariu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi, Nicolae Prelipceanu, Vasile Gogea, Andrei Pleșu, Robert Șerban, Bedros Horasangian, Mircea Martin, Mariana Sipoș, Ștefan Borbély, Al Cistelecan, Emilian Galaicu Păun, Ion Manolescu sau Vasile Gribincea. Și nu doar cu ei.
Din păcate, am pierdut câțiva parteneri de dialog, prieteni apropiați. Ne-a îndepărtat fascinația lor pentru un personaj politic pe care l-au susținut fără o minimă exercitare a simțului critic și imprudența mea de a le spune nu doar între patru ochi ci și public (atunci când am crezut că trebuia să o fac) ce cred despre derapajul lor necontrolat.
Cu Laurențiu Ulici, Mircea Dinescu și Ileana Mălăncioiu, Iași, 1978. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Ionuț Vulpescu: Există polemici culturale care v-au format ca autor?
Dorin Tudoran: De la Nicolae Manolescu la Andrei Pleșu, trecând prin Mircea Mihăieș, s-a scris despre mine că sunt și un polemist. Deși îmi place să polemizez, cred că polemicile mai mult deformează un autor decât îl formează, fiindcă rareori polemicile rămân cordiale (cum își dorea/închipuia Octavian Paler) și pur culturale.
Cu Ileana Mălăncioiu, Ion Bănuță (tatăl lui Petru Popescu), Geo Bogza și Eugen Jebeleanu, Iași, 1978. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Ionuț Vulpescu: „Adaptarea la realitate”, din 1982, e titlul paradoxal și poate ironic de dinainte de exil. Care e realitatea la care nu v-ați putut adapta niciodată?
Dorin Tudoran: Adaptarea la realitate a fost un titlu ironic, după autoironia din titlul volumului de debut – Mic tratat de glorie. Realitatea l-a care nu m-am putut adapta a fost cea care a determinat dezrădăcinarea mea survenită în 1985.
Ionuț Vulpescu: „Când mor, deseori prieteniile sunt ucise de ceea ce Revel numea „oportunismul exterminator”. Ați pierdut mulți prieteni din pricina asta? Cum se naște o prietenie? Odată ucisă, se poate întoarce de la groapă?
Dorin Tudoran: Da, am pierdut. Nu știu dacă neapărat mulți, dar am pierdut. Nu m-am întrebat niciodată cum se naște o prietenie. Am simțit doar că se naște și i-am fost fidel. E vorba de fidelitățile fără conformism, adică „fidelitățile vii”, pentru a-l cita pe Georges Bernanos. Dacă o prietenie s-a ofilit temporar, din motive neesențiale, da, ea poate să de-a în floare încă o dată. Dacă a fost ucisă de viruși neiertători, cred că e imposibil să se mai întoarcă de la groapă. Am avut câteva experiențe de reanimare a unor prietenii, dar, finalmente, eforturile s-au dovedit inutile.
Ionuț Vulpescu: Spuneați în 2015 că indiferența este un lux atât de exorbitant, încât nu vi l-ați putut permite niciodată. Indiferența e lașitate sau resemnare?
Dorin Tudoran: Pentru unii este lașitate, pentru alții – resemnare. Pentru nu puțini – un soi de cocktail în care lașitatea și resemnarea sunt prezente în proporții diferite de la persoană la persoană.
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Clubul bunului-simț, „sigla” de la Ion Barbu
Ionuț Vulpescu: Voiați cândva să înființați un Club al bunului-simț. Nu vă e teamă că nu are cine să plătească cotizația?
Dorin Tudoran: „Platforma” acelui partid o construisem pe rândurile cu care Descartes își începea Discursul asupra metodei:
„Bunul-simţ este lucrul cel mai bine distribuit din lume, căci fiecare om crede că este cel mai bine înzestrat în această privinţă, atât de înzestrat încât şi aceia care sunt cel mai greu de mulţumit în alte privinţe n-au obiceiul de a dori mai mult decât au. În această chestiune, nu este posibil ca toţi să se înşele; mai degrabă aceasta arată că puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals, ceea ce propriu-zis numim bunul-simţ sau raţiune, există în mod firesc la toţi oamenii; aşa că diversitatea părerilor noastre nu vine de la aceea că unii suntem mai cu judecată decât alţii, ci numai de la aceea că noi călăuzim gândurile noastre pe căi diferite şi nu avem în vedere toţi aceleaşi lucruri. Căci nu este de ajuns să ai un creier bun; principalul este să te serveşti bine de el.
Spiritele cele mai mari sunt capabile de cele mai mari vicii ca şi de cele mai mari virtuţi. Aceia care merg foarte încet, dacă ţin drumul drept, pot înainta mult mai departe decât cei ce merg repede, dar se abat de la acest drum. În ce mă priveşte, n-am presupus niciodată că mintea mea este cu ceva mai desăvârşită decât minţile oamenilor obişnuiţi. Ba chiar mi-am dorit, adesea, să am gândirea tot aşa de ageră, imaginaţia la fel de limpede şi de clară iar memoria, tot aşa de bogată şi de activă ca oricare altul.”
Da, dezinteresul pentru plata cotizației a făcut imposibilă înființarea partidului.
Am avut și alte „impulsuri organizatorice” de acest fel. De pildă, minunându-mă câți deștepți, câte genii au pus la pământ politica românească postdecembristă, am anunțat că doresc să înființez Partidul Proștilor, cu gândul că poate reușim noi, proștii, unde au eșuat deștepții și geniile. Proiectul a murit din fașă, deși îl rugasem pe prietenul Ion Barbu să deseneze deja ecusonul partidului…
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Dorin Tudoran: „De aș fi câștigat la loterie un dram de ipocrizie, viața mea și, implicit, viața familiei mele ar fi fost mult mai ușoare”
Ionuț Vulpescu: „Publicistica lui Dorin Tudoran conține un grad mai mare de adevăr decât poate suporta ipocrizia de ieri sau de azi”, scria Nicolae Manolescu când a apărut Kakistocrația. Ipocrizia e despre minte sau despre caracter? E lipsă de inteligență sau efectul instinctului de conservare? De ce avem o relație atât de proastă cu adevărul? Preferăm tăcerea și amnezia, ignorând și ceea ce am văzut cu ochii noștri și am auzit cu urechile noastre.
Dorin Tudoran: Nu știu de unde ne vine ipocrizia, nu știu ce stimuli o trezesc în mintea sau/în caracterul nostru. Ce știu este că, de aș fi câștigat la loterie un dram de ipocrizie, viața mea și, implicit, viața familiei mele ar fi fost mult mai ușoare. În lipsa ei, viața mea și a alor mei a fost doar autentică.
Exclusiv: Manolescu l-a dus la aeroport pe Dorin Tudoran când a plecat din țară. Dorin Tudoran: „Nu, nu ne-am certat, așa cum nu ne-am certat nici în alte situații în care decesul prieteniei noastre a fost anunțat de surse bine informate.”
Ionuț Vulpescu: Nicolae Manolescu v-a condus la aeroport, atunci când ați plecat din țară. Îmi amintesc interviul pe care i l-ați luat într-unul din primele numere ale „Meridianului”. Apoi rubrica din „România Literară”. Sunt multe semne ale solidarității voastre în timp. Din ce a fost făcută prietenia dintre Tudoran și Manolescu?
Dorin Tudoran: Din Manolescu și Tudoran. Legendele de bine și legendele de rău se întrec în a-și face concurență. Când în urmă cu trei ani am renunțat la rubrica din România literară, am aflat că m-am certat cu Manolescu. Nu, nu ne-am certat, așa cum nu ne-am certat nici în alte situații în care decesul prieteniei noastre a fost anunțat de „surse bine informate”. Prietenia noastră nu a fost dependentă de o rubrică, de o funcție, dar cei a căror existență este arondată unor asemenea dependențe le este greu să înțeleagă un alt fel de a trece prin viață și atunci fabulează. O prietenie nu-ți atrage și prietenia tuturor prietenilor prietenului tău, dar îți atrage mai toate dușmăniile de care se bucură el. Și-apoi, Manolescu și eu ne-am permis și luxul de a nu avea numai prieteni comuni. El nu a înțeles unele din prieteniile mele, eu nu am înțeles unele din prieteniile sale. Acest respect a întărit prietenia noastră. Dispariția lui Manolescu a lăsat în sufletul meu un gol imens, greu de înțeles de membrii camarilei care l-au încurajat în luarea unor decizii contestabile în mandatele sale de președinte al Uniunii Scriitorilor, cameleoni, care astăzi fac pe reformatorii, fără să accepte public responsabilitatea pentru cele care trebuiau reformate de mult. Când moare un prieten de asemenea calibru, ca Manolescu, cu el moare și o parte din tine. Rămâne doar ecoul unei experiențe extraordinare.
Cu Nicolae Manolescu și Mihai Botez. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Ionuț Vulpescu: Cine a scris elegia la Partidul Comunist Român, care n-a apărut atunci în „Amfiteatrul” condus de Ion Băieșu?
Dorin Tudoran: Hai să spunem că nu-mi amintesc; oricum unul din personajele care au foit prin/pe lângă vârful unor piramide – U.A.S.C.R., C.C. al U.T.C. etc.
Fără bătaie între Dorin Tudoran și Nicolae Dragoș
Ionuț Vulpescu: E adevărat că v-ați bătut cu Nicolae Dragoș în redacția „Luceafărului?”
Dorin Tudoran: Da, la fel de adevărat ca informația potrivit căreia dumneavoastră sunteți fiul lui Romulus Vulpescu.
În urmă cu șase ani, primeam prin poștă de la Nicolae Dragoș două volume de versuri. Iată dedicație aflată pe volumul De vorbă cu Esop, așa, ca între doi oameni care s-au „bătut” în redacția „Luceafărului”:
„Poetului Dorin Tudoran, un semn de dincolo de vremuri, în numele amintirilor din anii noștri tineri, pe când mai credeam că dezinvoltele lor culori ar fi putut măcar estompa incertitudinile cenușiului, iar dorințele și aspirațiile (uneori, diferite) de a face altora binele, ne rezervau nouă răul, cu gândul bun și urări prietenești de liniște sufletească, însoțite de înțelepciunea esopică, adusă (sper) la zi, în această carte, venind mai de demult, spre un viitor al lumii dificil de imaginat, azi. Nicolae Dragoș, 6 septembrie 2020, Glagova – Gorj.”
Când a preluat conducerea revistei „Luceafărul”, Nicolae Dragoș a adus în redacție câțiva oameni: Nicolae Baltag, Marius Robescu, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu și Dorin Tudoran. Cumva o proastă investiție literar-redacțională? După plecarea Gabrielei Melinescu în Suedia, prin căsătorie, în redacție a fost adus și Aurel Dragoș Munteanu. Din păcate, lucrurile au deraiat sub presiunile din ce în ce mai mari venite de sus și grație neașteptatei glisări a Redactorului-șef adjunct Mihai Ungheanu (pentru mulți ani un prieten foarte apropiat mie) spre poziții aberante, alunecare care a sfârșit, după decembrie 1990, în mocirla numită România Mare. După plecarea lui Nicolae Dragoș, un om echilibrat, care a încercat o vreme să împace, cum se spune, și capra, și varza, prin aducerea unui nou Redactor-șef, Nicolae Dan Fruntelată, soarta revistei a fost pecetluită.
Imaginara bătaie cu Nicolae Dragoș prelucrează o altercație în care am fost implicat încercând să despart doi oameni. Un altul a intervenit și el cu o mini-rangă de metal, pe care o purta permanent cu el într-o husă de umbrelă de mână. Îl ura de moarte pe Mircea Dinescu, unul dintre cei doi care începuseră să se îmbrâncească și a încercat să-l lovească și el. Securitatea și Poliția de Partid (tovarășul Eugen Florescu) au încercat să speculeze nedoritul incident pentru eliminarea lui Mircea Dinescu și a mea din Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor unde deveniserăm din cale afară de incomozi. N-au reușit, în pofida unui proces trucat și a tristului sperjur comis de un mare poet, vai!, irascibil purtător de mini-rangă. În postdecembrism, incidentul cu pricina a fost prelucrat de tot felul de morari care oferă tărâțele lor „amuzante” unor audiențe aflate mereu în căutare de asemenea marfă. De la bancurile cu Ceaușescu și imitarea lui, înainte de decembrie 1989, după acel decembrie astfel de morari caraghioși au trecut la măcinatul de istorii cu scriitori, artiști, pictori etc. Cum ar veni – morari au fost, morari sunt încă și-or fi cât neamul românesc.
O altă explicație a lansării informației despre o bătaie Dragoș-Tudoran la revista Luceafărul poate fi aceea că în 1974, când au fost acordate premiile C.C. al U.T.C., juriul condus, parcă de Șerban Cioculescu, a decis ca Ileana Mălăncioiu și eu să fim câștigătorii premiile la poezie. Un ordin de sus, venit pe canalul Eugen Florescu, a decis ca premiul meu să fie anulat și să fie atribuit lui Nicolae Dragoș. Dragoș n-a știut nimic despre acest matrapazlâc, aflarea adevărului l-a luat prin surprindere, nu a mai putut face nimic, căci în ziua decernării premiilor presa primise deja lista premianților. Ileana a cerut explicații, a refuzat, o vreme să primească premiu, a fost nevoie ca ministrul Ioan Traian Ștefănescu să aibă o discuție cu ea. Amănuntele nu le știu și, dacă există vreun interes pentru această întâmplare sordidă, o puteți întreba pe Ileana, deși, cel mai bine ar fi să nu vă pierdeți timpul cu asemenea episoade, care nici pentru ea, nici pentru mine nu mai prezintă vreo importanță.
Scrisoare de la Leon Negruzzi. Din arhiva personală a scriitorului Dorin Tudoran.
Cine pleacă, pierde
Ionuț Vulpescu: „Pe Ilie Constantin l-am cunoscut bine înainte de a rămâne în Occident. M-a onorat cu prietenia lui și m-a încurajat într-ale scrisului și, atenție, într-ale cititului. În fapt, ce ne-a apropiat nu a fost atât scrisul (el se afirmase de ani buni), cât cititul. Ilie este unul dintre scriitorii despre care știu cu certitudine că au citit întotdeauna mai mult decât au scris. Și asta e mare lucru. La el în casă, undeva pe Blvd. Mărășești, l-am cunoscut, într-o seară de neuitat, pe genialoidul elev de liceu Mircea Dinescu. Pe Ilie l-am întâlnit și la Paris, iar corespondența noastră apare foarte clar fotocopiată în dosarul meu de Securitate”. Am avut și eu șansa unor întâlniri memorabile pe Blvd. Mărășești. Când a plecat din țară, Ilie Constantin era deja un scriitor afirmat. Critica îi elogia volumele, îl așeza lângă Nichita. Credeți că în cazul lui exilul l-a îndepărtat de gloria românească a literaturii, de cercurile de influență din literatură? Spuneți că citea mai mult decât scria. Avea o bibliotecă formidabilă, pe care soția lui, Mihaela Constantin, a donat-o Muzeului Cărții și Exilului Românesc de la Craiova. Se întâmplă mai degrabă invers, se scrie mai mult decât se citește? Și, pentru că l-ați întâlnit pe Dinescu la Ilie Constantin acasă, ce impresie v-a făcut atunci, în acea seară Dinescu și ce credeți azi despre autorul „Proprietarului de poduri?”
Dorin Tudoran: Cine pleacă, pierde. Este regula „bursei literare” românești. De aceea, când nu am mai putut evita expatrierea, am declarat că destinul meu literar se oprește în acel an, 1985, iar titlul ultimului volum de poezie, firește refuzat de Cenzură, era „Viitorul facultativ”. Deci, nici Ilie Constantin nu avea cum să scape regulii respective, chiar dacă, în momentul când a luat decizia de a nu se mai întoarce în țară dintr-o călătorie în Franța, era un scriitor cu o cotă foarte bună la bursa valorilor literare.
L-am cunoscut încă de pe când eram student, prin prietenii și colegii mei de grupă Constanța Buzea și Adrian Păunescu. Cum în primii doi ani de facultate la Filologie (Facultatea de limbă și literatura română) am luat drept limbă secundară limba italiană, apropierea de Ilie Constantin, prețuit traducător de italiană (Quasimodo, Ungaretti, Montale, Saba) s-a produs în chip natural. Profesorul meu de italiană, domnul Virgil Ani (cu adevărat un domn) era foarte atent cu noi, studenții, un amestec de rigoare și înțelegere. Aveam un prieten italian, Guido, care locuia la Cattolica, oraș în Emilia-Romagna, cu plajă la Adriatica. Îmi trimitea cărți și Corriere dello Sport/ Corriere della Sera, albume cu echipa mea de fotbal favorită, Internazionale Milano, echipa clădită de Helenio Herrera cu jucători ca Picchi, Corso, Mazzola, Suarez, Facchetti, Jair, Domenghini…
L-am revăzut prima oară pe Ilie la Paris, la « locul său de muncă ». Nu era în mare formă, dar făcea efortul de a părea mai mult decât mulțumit.
Într-o zi, m-a sunat Ilie și m-a întrebat dacă sunt singur acasă. I-am spus că da – mama era plecată la țară, Ștefănești-Argeș. Avea o rugăminte. De câteva zile stătea la el un tânăr poet foarte talentat, dar cum Ilie și soția sa de atunci, Iolanda, aveau doi sau trei copii mici, locul era cam strâmt. Seara m-am dus la Ilie, am petrecut câteva ore acolo și la plecare l-am luat pe Mircea cu mine. Nu mai știu exact cât a stat la mine, câteva zile, o săptămână, mai mult. Apoi s-a reîntors la Slobozia. Impresia făcută atunci de Mircea rămâne valabilă și astăzi – un poet strălucit. Așa că prietenia noastră are ceva vechime. Deși suntem firi diferite, deși – uneori, deseori – trecem prin viață în chip diferit, prietenia noastră a continuat peste ani. După plecarea mea din România, ne-am văzut foarte rar, ultima oară întâlnindu-ne la Budapesta, unde am petrecut câteva zile împreună cu prietenul nostru comun Géza Szöcs. Invidia pentru prosperitatea dobândită de Mircea după 1990, reacțiile nu totdeauna aprobatoare la un gest, la o acțiune, la o prezență publică etc. îi fac pe unii să ia peste picior poetul. Printre răuvoitori se află și literați a căror statură artistică nu se ridică mai sus de glezna poetului Mircea Dinescu.
Cu Laurențiu Fulga și Mircea Dinescu, 1983, la cantina restaurant de la Casa Scriitorilor. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Ne-a învins post-comunismul, verdictul lui Dorin Tudoran
Ionuț Vulpescu: „Am învins comunismul, ne-a învins post-comunismul. Comunismul a fost o nenorocire prea mare pentru ca monopolul anticomunismului să nu fie o amenințare ce pune pe gânduri.” E anticomunismul cu chip bolșevic de care vorbea Michnik?
Dorin Tudoran: În bună parte, da. M-am bucurat când la restrânsa sărbătorire a celor 80 de ani ai mei, organizat la Muzeul Național al Literaturii Române la inițiativa doamnei Mariana Sipoș, domnul președinte Emil Constantinescu a mărturisit că dintre toți disidenții Europei de Est eu aș fi cel mai apropiat de Michnik. Citatul pe care l-ați folosit este dintr-un text pe care l-am scris când am observat cât de violent-anticomuniști au devenit după decembrie 1989 oameni care lăudaseră înainte comunismul și-i găsiseră calități strălucite lui Nicolae Ceaușescu. S-a încercat o monopolizare a anticomunismului și, parțial, s-a și reușit, chiar de foști lăudători ai lui Ceaușescu și ai gândirii lui geniale.
„Dizidența post-comuniștilor” sau post-comunismul dizidenților?
Ionuț Vulpescu: De ce nu am avut mai mulți revoltați? De ce dizidența românească are atât de puține exemple și am stat atât de mult „sub vremi?”
Dorin Tudoran: Postdecembrismul a amestecat atât de mult etichete precum opozant, disident, rezistent prin cultură, luptător în munți etc., încât eu unul mărturisesc că am renunțat să mai trudesc la descifrarea cauzelor celor întâmplate. Pentru o vreme atenția mi-a fost păstrată în viață de eticheta extraordinară pusă de regretatul Michael Shafir pe fruntea unui personaj – “part-time dissident”/disident cu jumătate de normă. Am scris în câteva rânduri că pentru mine cei care încearcă să facă din dizidență o profesiune înseamnă că nu și-au iubit niciodată adevărata profesiunea. Ce am avut de spus pe tema solidaritate – la alții, solitaritate – la noi, am spus în eseul Frig sau Frică? Sau despre condiția intelectualului român de azi, trimis în 1984 din România la Paris unde, tradus de Marie-France Ionesco a apărut în revista L’Alternative, iar apoi în engleză, tradus de Vladimir Tismăneanu.
Dorin Tudoran: „Am tăcut în momentul Paul Goma.”
Ionuț Vulpescu: Când ați simțit pentru prima dată că tăcerea ar deveni complicitate?
Dorin Tudoran: Nu-mi amintesc, dar cel mai apăsător am simțit-o când am tăcut în momentul Paul Goma.
Ionuț Vulpescu: Există momente în care etica intră în conflict cu strategia? Cum se rezolvă acest conflict?
Dorin Tudoran: Dacă asemenea momente nu ar exista, nu mi-ați fi pus această întrebare. Nu există o singură cale de a rezolva un asemenea conflict. Fiecare dintre cei interesați să rezolve un asemenea conflict procedează cum găsesc ei de cuviință.
Dreptul de a refuza și de a spune nu. Dorin Tudoran: „Încă mai primesc note de plată”.
Ionuț Vulpescu: Cum priviți astăzi costurile personale ale opoziției publice?
Dorin Tudoran: Sunt foarte piperate. Deși am plătit cu vârf și îndesat costurile cu pricina, încă mai primesc „note de plată”.
Ionuț Vulpescu: A existat vreodată sentimentul de singurătate morală?
Dorin Tudoran: Nu suntem răspunzători decât de propria morală. Suntem singurii care o putem administra. Dacă o părăsim, ne construim singurătatea. Singurătatea la care vă referiți nu mă mai preocupă de mult.
Ionuț Vulpescu: De ce la noi solidaritățile se nasc greu și mor repede?
Dorin Tudoran: Cele care mor repede nu sunt, nu au fost cu adevărat solidarități. Sunt/au fost, mai degrabă, entuziasme trecătoare sau simple mimări ale solidarității.
Rezistența (nu) numai prin cultură. Dorin Tudoran: „Au intrat în postcomunism odihniți, „gata de luptă” (cu cine oare?), mulți dintre ei au devenit profesori de morală ai neamului.”
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Ionuț Vulpescu: „Eu, fiul lor” conturează portretul unui om aproape singur, convins însă de adevărul lui. Nu v-ați gândit să renunțați, să vă adaptați, să faceți doar „rezistență prin cultură”?
Dorin Tudoran: N-am crezut în „rezistența prin cultură”, fiindcă la noi ce se propunea, de fapt, era o rezistență NUMAI prin cultură. În alte țări comuniste din Europa ce înflorea era o rezistență NU NUMAI prin cultură. După plecarea din România și mai ales după 1990, i-am întâlnit pe Bukovski, Havel, Milovan Djilas, Aksionov, György Konrád, Janos Kiss, Jacek Kurón și alții. Unora dintre ei le-am devenit prieten. Gândiseră/gândeau la fel – rezistența numai prin cultură nu a fost suficientă. La noi se vorbea de bubuitoarea literatură de sertar, care ieșită de-acolo va schimba, vezi doamne!, chipul literaturii noastre. Ce am descoperit după decembrie 1989? Că literatura de sertar nu prea existase, iar ce existase era o mare fâsâială. Evident, nu mă refer aici la realizări singulare, extraordinare, ca romanul lui I.D. Sîrbu, Adio, Europă! ale cărui prime pagini/capitole le-am publicate eu, în revista Agora. Sigur, rezistența (numai) prin cultură a prezervat liniștea și viitorul glamouros al practicanților ei. Au intrat în postcomunism odihniți, „gata de luptă” (cu cine oare?), mulți dintre ei au devenit profesori de morală ai neamului. Dacă faceți socoteala câți dintre cei care „au tăcut înțelept” în anii dictaturii și câți dintre cei care au fluierat, chiar, slăbuț, dar au fluierat, în biserica dictaturii au ajuns intelectualii publici ai postcomunismului veți vedea cine a avut de câștigat. Deși aceasta este poziția pe care mi-o asum public față de rezistența NUMAI prin cultură, nu am reproșat niciodată cuiva că nu a făcut ce au făcut atât de puțini. Dacă am reacționat la ceva a fost frauda de a susține în postdecembrism că au făcut în predecembrism ce au făcut cei cu adevărat atât de puțini. Nu-ți reproșez că nu ai trăit ca mine, dar nu-mi spune că ai făcut-o. Simplu. Cu alte cuvinte, reacționez la impostură.
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Dorin Tudoran: „Am considerat că libertatea este o valoare pentru care merită să-mi pun destinul în joc.”
Ionuț Vulpescu: Nu e la noi libertatea o valoare pentru care merită să îți pui destinul în joc, dacă ai unul?
Dorin Tudoran: Dacă libertatea este o asemenea valoare sau/și care este, cu adevărat, valoarea libertății este un răspuns pe care fiecare dintre noi îl găsește și apoi îl poate oferi abia după ce s-a supus unei autointrospecții foarte minuțioase. Eu, unul, am considerat că libertatea este o valoare pentru care merită să-mi pun destinul în joc. Am greșit însă când n-am ținut cont că pun în joc și viața familiei mele. Aș mai repeta acest pariu? Nu, niciodată.
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Dorin Tudoran: „De la Adam și Eva, ne aflăm cu toții în exil.”
Ionuț Vulpescu: Ce a însemnat pentru dumneavoastră exilul, dincolo de dimensiunea biografică?
Dorin Tudoran: Întrebarea dumneavoastră presupune un răspuns de mărimea unei cărți. Îmi amintesc de o discuție despre exil purtată cu Vintilă Horia la Madrid. Îi mărturiseam autorului acelui fabulos roman Dumnezeu s-a născut în exil, că pentru mine, de la Adam și Eva, ne aflăm cu toții în exil. Mi-a dat dreptate.
Ionuț Vulpescu: Exilul este mai degrabă o ruptură sau o continuitate?
Dorin Tudoran: Răspunsul vine din răspunsul anterior – este și una, și alta. Este și dezrădăcinare (ruptură), și reînrădăcinare (un fel de continuitate). Greu de ghicit înainte de producerea exilului ce va fi mai dificilă – ruptura sau reînrădăcinarea. Oricum, nu recomand, cum n-am recomandat niciodată, ciclul ruptura-reînrădăcinare. Este un cuplu covârșitor.
Ionuț Vulpescu: Ce pierde și ce câștigă un scriitor când devine „autor din exil”?
Dorin Tudoran: Nu există un model unic.
Ionuț Vulpescu: Credeți că exilul schimbă limbajul poetic?
Dorin Tudoran: Nu în chip automat. Schimbă limba în care scrii, dacă decizi să încerci să devii poet de altă limbă. Dacă vei continua să scrii doar în limba ta maternă, cazul meu, bănuiesc că limbajul nu se va schimba substanțial.
Ionuț Vulpescu: În ce fel poezia dumneavoastră dialoghează cu istoria?
Dorin Tudoran: Pentru puriști ai esteticului – prea mult. Pentru Istorie – bănuiesc că prea puțin.
Dorin Tudoran: „Există o singură moară de vânt cu care se luptă Dorin Tudoran – Dorin Tudoran.”
Ionuț Vulpescu: Ați condus reviste importante ale exilului: „Meridian”, „Agora”, dar și „Don Quichotte”. Dumneavoastră l-ați ales pe Don Quichotte sau el v-a ales pe dumneavoastră? E personajul favorit? Mai aveți și altele? Care sunt morile de vânt ale lui Dorin Tudoran?
Scrisoare de la Eugen Ionesco. Din arhiva personală a scriitorului Dorin Tudoran.
Dorin Tudoran: Când am ajunș în exil, Ion Caraion mi-a făcut două cadouri. Primul – publicarea volumului de versuri interzis în România De bunăvoie, autobiografia mea, la Editura Nord a lui Victor Frunză, în Danemarca. Al doilea, transferarea responsabilității de Redactor-șef al revistei sale Don Quichotte. Știu că în ochii multora am fost și rămân un Don Quichotte, deși nu cavalerul de la Mancha este personajul meu favorit. Există o singură moară de vânt cu care se luptă Dorin Tudoran – Dorin Tudoran. Restul morilor de vânt sunt rodul imaginației lui Cervantes.
Revista Meridian. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran
Ce se întâmplă când memoria se transformă în ideologie
Ionuț Vulpescu: În eseistica dumneavoastră apare frecvent reflecția asupra memoriei. De ce este memoria atât de importantă pentru sănătatea unei societăți?
Dorin Tudoran: Există două răspunsuri clasice la această întrebare. Primul, al spaniolului George Santayana „Cei care nu-și reamintesc trecutul sunt condamnați să-l repete.” Al doilea îi aparține lui William Faulkner și simt nevoia să-l redau în engleză: „The past is never dead. It’s not even the past.” Sunt două puncte de vedere complementare. Cel al lui Faulkner, de care mă simt mai apropiat, îl găsiți reluat ca leitmotiv și în excepționalul roman documentar – „ficțiune non-fictivă” – Impostorul al spaniolului Javier Cercas.
Ionuț Vulpescu: Cum se poate evita transformarea memoriei în instrument ideologic?
Dorin Tudoran: Este un exercițiu greu de practicat. Manipularea memoriei și transformarea ei într-un instrument ideologic este proprie mai ales celor utilizând memoria selectivă. Și aceștia sunt din ce în ce mai mulți și în poziții din ce în ce mai respectabile, mai impresionante.
România… mică? Dorin Tudoran: „ne-am mândrit mai mereu că ne tragem de brăcinar cu cultura franceză”
Ionuț Vulpescu: Care sunt pericolele moralismului în discursul public?
Dorin Tudoran: În „România profundă”, unde, până a fost descoperit anglo-americanismul, ne-am mândrit mai mereu că ne tragem de brăcinar cu cultura franceză, prea mulți dintre intelectualii publici postdecembriști se iau fie drept Montaigne (când recită eseuri), fie La Rochefoucauld (când se ocupă de iubire), fie La Bruyère (când satirizează viciile vremii), fie Vauvenargues (când vor să ofere o doză de optimism), fie Chamfort (când dă peste ei spiritul revoluționar). Pericolul din ce în ce mai mare este că se dovedesc nimic altceva decât variante „postmoderniste” ale lui Nae Cațavencu.
Ionuț Vulpescu: Ați avut vreodată sentimentul că literatura română a fost prea tolerantă cu compromisurile morale ale unor scriitori?
Dorin Tudoran: Nu literatura manifestă o asemenea toleranță, ci oamenii care confundă toleranța cu o casă de toleranță.
Ionuț Vulpescu: Credeți că literatura are o responsabilitate morală sau doar una estetică?
Dorin Tudoran: Obligațiile respective nu sunt ale literaturii, ci ale scriitorilor. Unii își asumă doar obligații față de estetic, alții, doar față de morală. Unii se simt obligați și față de estetic, și față de moral. Fiecare după talent și obiective de viață
Cum eviți să fi vidanjorul spațiului public?
Ionuț Vulpescu: Există figuri literare importante ale epocii comuniste pe care istoria le judecă prea blând?
Dorin Tudoran: Bineînțeles că există, dar m-am hotărât să las și altora plăcerea de a se ocupa de asemenea personaje. Ocupându-te prea des de asemenea ipochimene riști să semeni unui vidanjor care, îndepîrtând mizeria, se trezește murdărit de ea din cap până-n picioare, pe principiul „Ce vrei, Domne? Sunteți toți o apă și-un pământ…”
„Revoluția se amână din cauza ploii!”
Ionuț Vulpescu: Credeți că după 1989 cultura română a evitat o discuție reală despre responsabilitatea intelectualilor?
Dorin Tudoran: Încercări au existat, dar au fost subminate rapid de tehnica memoriei selective. Ce folos că ai citit Julien Benda – Trădarea cărturarilor/intelectualilor – și/sau Noam Chomsky – Responsabilitatea intelectualilor – , dacă, intelectual fiind, consideri că responsabilitatea o poartă ceilalți. Se vorbește at nauseam despre „Revoluția morală”, despre nevoia schimbării, dar se rămâne în același punct mort – să se schimbe alții, eu n-am motive să mă schimb. Cum ar veni, din nou, „Revoluția se amână din cauza ploii!”
„oricum, Montaigne e drăguţ, are părţile lui”… despre judecăți de gust și critica lor
Ionuț Vulpescu: Ați fost critic uneori față de anumite mitologii culturale. Credeți că literatura română are nevoie periodic de demitizare?
Dorin Tudoran: Altă bătălie pierdută înainte de a începe. Fără mitologii de trei parale se pare că nu putem respira. Memorialistica postdecembristă excelează în acest domeniu al somnambulismului civic și moral, al imposturii celei mai grosolane. Când promovarea unor asemenea mitologii se produce la nivelul unor instituții de vârf, impostura atinge un alt nivel de iresponsabilitate. Un exemplu: într-o expoziție organizată la Cotroceni în 2019 – Rezistenții. Amintire și recunoștință – despre cineva se puteau citi lucruri cutremurătoare, dar care nu s-au întâmplat niciodată: „X decidea să protesteze public față de nerespectarea drepturilor omului de către regimul comunist.”/…/ „X a continuat să dea interviuri unor publicații străine și postului de radio Europa liberă unde a vorbit despre situația extrem de grea din România.” Aiuritor. Dacă înțeleg bine, organizatorul expoziție a devenit apoi Președintele celui mai important institutul cultural românesc. În urmă cu doi ani, „închinam” acestui gen de impostură un text în Dilema Veche. Titlul textului era Pirgu vs. Montaigne iar finalul sunaastfel: „Suferințele mărturisite în asemenea pagini îmi amintesc o vorbă a lui Montaigne: ‘Ma vie a été pleine de terribles malheurs dont la plupart ne se sont jamais produits’. Care Montaigne? Cel despre care Gore Pirgu ne spunea: ’…oricum, Montaigne e drăguţ, are părţile lui”. Oricît de frumoasă ar fi scriitura ucroniilor noastre memorialistice, nu stirpei lui Montaigne ne adaugă, ci stirpei lui Gorică, una și așa extrem de numeroasă”.
Poporul celor „suferinzi de dezamăgire cronică”
Ionuț Vulpescu: V-a dezamăgit vreodată reacția lumii intelectuale la pozițiile dumneavoastră publice?
Dorin Tudoran: Noi, românii, avem marea calitate de a ne dezamăgi unii pe ceilalți de dimineață până seara. Așadar, am fost dezamăgit, dar sunt sigur că, la rându-mi, am dezamăgit și eu multă suflare intelectuală. Suferinzi de dezamăgire cronică, nu vom afla niciodată, cine și când a avut dreptate, cine și când s-a înșelat.
Ionuț Vulpescu: Ce este mai periculos pentru o cultură: conformismul sau resentimentul?
Dorin Tudoran: Amândouă. Amuzant este că practicanți ai conformismului practică și resentimentul. Produsul de vârf este resentimentarul conformist.
Întrebări de pus lui Dumnezeu
Ionuț Vulpescu: Cum se construiește o conștiință critică într-o societate marcată de compromisuri istorice?
Dorin Tudoran: Nu știu. Așa ceva mi-a părut de nenumărate ori un miracol, de aceea e o întrebare de pus mai degrabă lui Dumnezeu.
Ionuț Vulpescu: Ce rol joacă memoria morală în reconstrucția unei societăți după dictatură?
Dorin Tudoran: În asemenea situație memoria nu poate fi decât morală, nu selectivă.
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran