O mare rețea de supermarketuri a anunțat că-și închide un magazin în România. Un fapt banal, într-o economie de piață, până la urmă. Dacă mergem dincolo de explicația aceasta, vedem câteva lucruri de natură să ne pună pe gânduri. Respectiva rețea are magazine în mai toate marile orașe, doar că patru dintre ele, cele din București, realizează 80% din volumul total al vânzărilor. Unitatea închisă este situată într-un prosper, totuși, oraș transilvan, aflat la câțiva pași de granița cu Ungaria, și unde veniturile populației, mai ales ale celei active, sunt peste medie.
Faptul că 80% din veniturile respectivei rețele sunt realizate în București nu este un fapt singular. Mai toate rețelele au astfel de rezultate. Asta dovedește o polarizare nesănătoasă a bogăției în România. Sunt câteva mari orașe, relativ prospere, într-o mare de comunități, sărăcite de dezindustrializare – cele mai multe fiind în zone mono-industriale – de migrația forței de muncă, de îmbătrânirea populației. La asta se adaugă salariile foarte mici, starea proastă a sistemului de educație și de sănătate. Și starea infrastructurilor de transport are partea ei de contribuție.
Ne-am iluzionat, crezând că este suficient ca statul să investească doar în autostrăzi, și pe ele vor veni, rânduri, rânduri, investitorii străini, care vor dezvolta România. Unii au venit, ce-i drept, dar dezvoltarea lipsește la apel, acolo unde au venit. Nu mai vorbim de celelalte zone.
Dezvoltarea cât de cât egală a întregii Românii este sarcina noastră, nu a altora. Și nu se poate face decât dacă toți acceptăm să fim parte a acestui proces. Guvernul are obligația planificării strategice. Este o funcție pe care încearcă să și-o refacă acum, după ce a fost lăsată în uitare prea mulți ani. Mediul de afaceri, comunitățile locale, sunt partenerii săi firești. Iar totul trebuie făcut în logica solidarității naționale. Altminteri decalajele de dezvoltare între diversele regiuni ale țării, dar și în interiorul lor, se vor adânci, oricâte investiții publice s-ar face.
Polarizarea economică și socială este principalul factor de risc pentru democrație, peste tot în lume. Rezolvarea problemei nu este o sarcină ușoară. Egoismele de tot felul pot fi înțelese, dar nu pot fi acceptate. Pentru că suntem toți în aceeași barcă. Nu e un clișeu, e o realitate. Costurile subdezvoltării sunt din ce în ce mai mari, și ea, subdezvoltarea, naște tot mai des violență socială. Suntem încă într-un echilibru. Fragil, și pe care nici nu mai știm ce-l poate schimba peste noapte. De asta trebuie acționat acum, până nu este prea târziu.