Se împlinesc zece ani de când, din 1 ianuarie 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Este un moment în care un bilanț are sens, avem suficiente date pentru a putea trage niște concluzii. Știu că mulți vor considera că bilanțul este nesatisfăcător, judecat prin prisma așteptărilor lor.
Și pe bună dreptate judecata este atât de exigentă. Noi, românii, esticii, în general, am văzut în Uniunea Europeană salvarea din marasmul economic și social al post-comunismului, o garanție că, de acum încolo, mergem în aceeași direcție. Din păcate am ignorat cu desăvârșire două lucruri, la fel de importante pentru succesul integrării noastre în Uniunea Europeană. Primul: UE a fost un proiect occidental, care s-a dezvoltat organic cu vechile țările membre. Noi a trebuit să facem o serie de reforme extrem de costisitoare, în termeni economici și sociali. Mai mult, aceste reforme au fost introduse într-un timp extrem de scurt, nu au pătruns în profunzimea economiei și societății românești post-comuniste.
Al doilea lucru, pe care l-am scăpat din vedere, pentru că ne-am concentrat numai asupra unor aspecte pozitive ale proiectului Uniunii: criza de proiect. Da, din păcate, proiectul european este în criză, o criză accentuată de austeritatea care a urmat crizei economice declanșată în 2007, și favorizată de introducerea monedei euro, într-un moment în care era nevoie de alte mijloace pentru a răspunde crizei.
Brexitul poate fi, dacă abordăm optimist lucrurile, începutul sfârșitului crizei de model și de proiect, și un impuls pentru renașterea, reinventarea Uniunii Europene, plecând de la tot ce am învățat din aceste crize. Dacă le abordăm pesimist, Brexitul poate fi începutul sfârșitului Uniunii, pur și simplu, procesele centrifuge amplificându-se, și membrii Uniunii încercând să se descurce fiecare cum poate.
România și-a pus întreg viitorul în succesul Uniunii. Pentru noi continuarea proiectului Uniunii este vitală. Acum suntem în interiorul ei, avem o putere de vot deloc de neglijat. Acum participăm la construirea viitorului, nu doar facem niște schimbări pentru a fi admiși în club. Este extrem de important să definim o politică europeană de integrare, nu ca până acum. Nu sunt singurul care spune că, dacă aderarea a fost proiect strategic pentru România până la admitere, după 2007 trebuia să facem din integrarea europeană noul nostru proiect strategic. Traian Băsescu a considerat că nu avem nevoie de așa ceva, și chiar nu am făcut nimic până la sfârșitul mandatelor sale. De acum încolo trebuie să schimbăm radical felul în care ne raportăm la UE. Și sunt sigur că o vom face.
Românii, cu toate nemulțumirile lor – care, nu de puține ori, sunt și ale mele – au avut de câștigat de pe urma aderării. Nu au câștigat atât cât se așteptau, și cât se putea câștiga. Am ratat oportunități. Sper că am învățat din greșeli, și ne vom concentra asupra a ceea ce este fundamental: reducerea decalajelor de dezvoltare, care trebuie să ne preocupe permanent. Dar pentru a fi un succes, integrarea trebuie să fie obiectiv pentru toți, și pentru a reuși, trebuie să fim solidari. E momentul s-o facem, în sfârșit, să terminăm războiul româno-român, sau măcar să declarăm un armistițiu. Fără asta orice ne-am propune va fi, mai devreme sau mai târziu, un eșec.